Lee Jordan, care fusese foarte abătut de când Fred şi George plecaseră, era ca de obicei comentatorul.
În timp ce echipele apăreau repede pe teren, spuse numele jucători cu ceva mai puţină patimă.
— … Bradley… Davies… Chang, zise el, iar Harry simţi cum îi tresare stomacul, care însă nu se făcu cât o nucă, ci mai degrabă scoase un ghiorţăit slab când Cho ieşi pe teren, cu o adiere înfiorându-i părul negru, strălucitor.
Nu mai era sigur ce anume vroia să se întâmple, în afara faptului că nu mai suporta alte certuri. Chiar şi când o văzu vorbind entuziasmată cu Roger Davies, în timp ce se pregăteau să se urce pe mături, nu simţi decât o gelozie trecătoare.
— Jocul începe! spuse Lee. Davies, căpitanul Ochilor-de-Şoim, ia imediat balonul, îl menţine în posesie, trece de Johnson, trece de Bell, trece şi de Spinnet… se îndreaptă direct spre poartă! O să arunce… şi… şi… şi înscrie, încheie Lee, cu o înjurătură puternică.
Harry şi Hermione murmurară dezaprobator alături de restul Cercetaşilor. Cum era de aşteptat, ca la un semn, Viperinii din tribunele de pe partea cealaltă începură să cânte:
— Harry, zise o voce răguşită în urechea lui Harry. Hermione…
Harry se uită în jur şi văzu chipul enorm şi bărbos al lui Hagrid postat între locurile lor. Se părea că se strecurase de-a lungul rândului din spate, pentru că elevii din primul şi al doilea an pe lângă care tocmai trecuse păreau ciufuliţi şi aplatizaţi. Din cine ştie ce motiv, Hagrid era aplecat, de parcă şi-ar fi dorit să nu fie văzut, deşi tot era cu vreun metru jumătate mai înalt decât toţi ceilalţi.
— Auziţi, şopti el, puteţi să veniţi cu mine? Acum? Cât se uită ceilalţi la meci?
— Ăă… nu poate să mai aştepte, Hagrid? întrebă Harry. Până se termină meciul?
— Nu, spuse Hagrid. Nu, Harry, trebuie să fie acum… cât se uită toţi în altă parte… te rog.
Lui Hagrid îi curgea puţin sânge din nas şi avea ambii ochi vineţi. Harry nu îl mai văzuse de când se întorsese la şcoală; arăta de-a dreptul jalnic.
— Sigur, zise Harry imediat, sigur că venim.
El şi Hermione se întoarseră de-a lungul rândului lor, provocând multe mormăituri nemulţumite din partea elevilor care fură nevoiţi să se ridice din cauza lor. Cei din rândul lui Hagrid nu se plângeau, ci doar încercau să se facă cât puteau de mici.
— Vă sunt recunoscător, sincer, spuse Hagrid când ajunseră împreună la scări uitându-se neliniştit în jur, în timp ce coborau spre peluza de dedesubt. Tot ce sper e să nu ne vadă când plecăm.
— Te referi la Umbridge? zise Harry. Nu o să ne vadă, are lângă ea tot Detaşamentul Inchizitorial, n-ai văzut? Probabil că se aşteaptă să fie probleme la meci.
— Da, păi, ceva probleme n-ar strica, zise Hagrid, oprindu-se pentru a se uita peste marginea tribunelor şi a se asigura că fâşia de peluză dintre ei şi coliba sa era liberă. Ne-ar mai da puţin timp.
— Ce este, Hagrid? zise Hermione, uitându-se la el cu o expresie îngrijorată, în timp ce traversau grăbiţi peluza, îndreptându-se către marginea pădurii.
— Veţi… veţi vedea imediat, spuse Hagrid, uitându-se peste umăr când auzi o explozie de urale dinspre tribunele din spatele lor. Hei, a înscris cineva?
— Trebuie să fie cei de la Ochi-de-Şoim, spuse Harry cu voce aprinsă.
— E bine… e bine… spuse Hagrid distrat. Asta e bine…
Trebuiră să alerge ca să ţină pasul cu el, în timp ce traversau peluza, uitându-se în jur la fiecare pas. Când ajunseră la coliba sa, Hermione se duse automat către uşa de la intrare. Hagrid însă trecu pe lângă ea şi porni către umbra copacilor de la marginea pădurii, unde ridică o arbaletă sprijinită de un copac. Când îşi dădu seama că nu mai erau cu el, se întoarse.
— Mergem pe aici, zise el, întorcând brusc capul în spate.
— În Pădure? zise Hermione perplexă.
— Da, spuse Hagrid. Hai, repede, înainte să fim depistaţi!
Harry şi Hermione se uitară unul la altul, apoi se aplecară şi intrară la adăpost printre copaci, în urma lui Hagrid, care se îndepărta deja de ei cu paşi mari, în obscuritatea aceea verde, cu arbaleta pe braţ. Harry şi Hermione alergară ca să-l ajungă din urmă.
— Hagrid, de ce eşti înarmat? zise Harry.
— E doar o precauţie, spuse Hagrid, ridicând din umerii săi masivi.
— În ziua când ne-ai arătat Thestralii nu ţi-ai luat arbaleta, spuse Hermione timid.
— Nu, mă rog, atunci nu mergeam atât de mult în interior, zise Hagrid. Şi, oricum, asta era înainte ca Firenze să plece din Pădure, nu-i aşa?
— De ce s-au schimbat lucrurile după plecarea lui Firenze? întrebă Hermione curioasă.
— Pentru că ceilalţi centauri s-au supărat pe mine, de asta, spuse Hagrid încet, uitându-se în jur. Înainte erau… mă rog, nu pot să spun că prietenoşi… dar ne înţelegeam. Ei îşi vedeau de ale lor, dar apăreau mereu, dacă vroiam să vorbesc cu ei. Acum nu mai e aşa.
Oftă adânc.
— Firenze a spus că s-au supărat pe el pentru că s-a dus să lucreze pentru Dumbledore, zise Harry, împiedicându-se de o rădăcină ieşită în afară şi ocupat să urmărească chipul lui Hagrid.
— Da, spuse Hagrid apăsat. Păi, supăraţi e puţin spus. De-a dreptul foc şi pară. Dacă nu aş fi intervenit, presupun că l-ar fi omorât în bătaie pe Firenze…
— L-au atacat? spuse Hermione şocată.
— Da, spuse Hagrid aspru, croindu-şi drum printre nişte ramuri joase. Sărise pe el juma' de herghelie.
— Şi tu i-ai oprit? zise Harry, uimit şi impresionat. De unul singur?
— Ba bine că nu, doar nu puteam să stau şi să mă uit cum îl omoară, nu? zise Hagrid. Noroc că treceam pe acolo, sincer… şi am crezut că Firenze o să-şi amintească de asta înainte să-mi trimită avertismente idioate! adăugă el pătimaş, pe neaşteptate.
Harry şi Hermione se uitară unul la altul surprinşi, dar Hagrid, încruntându-se, nu zise mai multe.
— Oricum, adăugă el, respirând ceva mai greoi decât de obicei, de atunci ceilalţi centauri sunt foc de supăraţi pe mine, şi problema e că au o mare influenţă în Pădure… sunt cele mai deştepte creaturi de aici.
— De asta suntem aici, Hagrid? întrebă Hermione. Din cauza centaurilor?
— A, nu, zise Hagrid, clătinând din cap dezaprobator, nu, nu din cauza lor. Păi, sigur, ei ar putea să complice problema, da… dar o să vedeţi imediat la ce mă refer.
Se cufundă într-o tăcere misterioasă şi o luă puţin înainte, făcând un singur pas pentru trei de-ai lor, aşa că le fu foarte greu să ţină ritmul.
Cărarea devenea din ce în ce mai sălbatică şi copacii creşteau atât de aproape unii de alţii, cu cât mergeau mai în interiorul Pădurii, încât era la fel de întuneric ca la apus. În scurt timp erau departe de luminişul unde le arătase Hagrid Thestralii, dar Harry nu fu neliniştit până când Hagrid se îndepărtă subit de cărare şi începu să şerpuiască printre copaci către inima întunecată a Pădurii.
— Hagrid! zise Harry, croindu-şi drum cu greu prin tufele dese, peste care Hagrid păşise fără probleme şi amintindu-şi foarte clar ce păţise data trecută, când se depărtase de cărarea din Pădure. Unde mergem?
— Încă puţin, zise Hagrid peste umăr. Hai, Harry… trebuie să fim uniţi.
Era o mare provocare să ţină pasul cu Hagrid, din cauza ramurilor sau desişurilor de spini printre care Hagrid trecea la fel de uşor ca şi când ar fi fost nişte pânze de păianjen, dar care le agăţau robele lui Harry şi Hermione, încurcându-i adeseori atât de tare, încât trebuiau să se oprească în loc câteva minute, ca să se elibereze. Braţele şi picioarele lui Harry fură cât de curând acoperite de mici tăieturi şi zgârieturi. Acum avansaseră atât de mult în interiorul Pădurii, încât uneori tot ce vedea Harry din Hagrid pe întuneric era o siluetă masivă şi neagră. Toate sunetele păreau ameninţătoare în tăcerea densă. O rămurică ruptă răsuna puternic şi cea mai mică mişcare, deşi ar fi putut fi făcută de o vrăbiuţă nevinovată, îl făcea pe Harry să se uite prin întuneric după făptaş. Îi trecu prin minte că până atunci nu mai reuşise să meargă atât de mult în interiorul Pădurii fără să întâlnească vreo altă fiinţă; lipsa lor i se păru oarecum de rău augur.