— Am detenţie! strigă Harry după ea, în timp ce fata se îndepărta cu paşi mari. Crezi că prefer să stau închis într-o cameră cu broasca aia bătrână în loc să joc vâjthaţ?
— Măcar nu trebuie decât să scrii, zise Hermione consolându-l, în timp ce Harry se prelinse înapoi pe bancă şi se uită la plăcinta cu carne şi rinichi, care nu prea îl mai atrăgea. De fapt, nu poţi să zici că este o pedeapsă groaznică…
Harry deschise gura, o închise la loc şi încuviinţă din cap. Nu era foarte sigur de ce nu le spunea lui Ron şi Hermione exact ce se întâmpla în biroul lui Umbridge: tot ce ştia era că nu vroia să le vadă feţele îngrozite; asta ar fi agravat totul şi în consecinţă i-ar fi fost mult mai greu să facă faţă. De ase menea, avea sentimentul vag că exista ceva între el şi Umbridge, o bătălie secretă a voinţelor, şi nu avea de gând să-i dea satisfacţia să audă că se plânsese.
— Nu pot să cred câte teme avem de făcut, zise Ron nefericit.
— Păi, de ce nu ţi le-ai făcut aseară? îl întrebă Hermione. Apropo, unde ai fost?
— M-am… Am făcut o plimbare, spuse Ron nehotărât.
Harry fu aproape sigur că în acel moment nu era singurul care ascundea ceva.
A doua zi de detenţie fu la fel de rea ca şi cea precedentă. Pielea de pe mâna lui Harry se irită mai repede de data aceasta şi cât de curând deveni roşie şi inflamată. Lui Harry i se păru puţin probabil să se vindece la fel de repede ca până atunci. În scurt timp, tăietura îi va rămâne crestată pe mână şi Umbridge va fi, poate, mulţumită. Nu lăsă să-i scape nici un icnet de durere, însă, din clipa în care intră în cameră şi până când i se dădu drumul să plece, tot după miezul nopţii, nu spuse decât „bună seara” şi „noapte bună”.
Dar situaţia temelor devenise disperată, iar când Harry se întoarse în camera de zi a Cercetaşilor nu se duse la culcare, deşi era extenuat, ci îşi deschise cărţile şi începu să scrie eseul despre piatra lunii pentru Plesneală. Când îl termină, trecuse deja de ora două noaptea. Ştia că nu ieşise bine, dar nu avea ce să facă; dacă nu ar fi avut nimic scris, ar fi ajuns după aceea în detenţie cu Plesneală. Apoi răspunse grăbit la întrebările pe care le dăduse profesoara McGonagall, încropi ceva despre mânuirea corectă a Apărarcurilor pentru profesoara Grubbly-Plank şi se duse sfârşit să se culce, prăbuşindu-se îmbrăcat peste cuvertură şi adormind instantaneu.
Ziua de joi le produse tuturor o oboseală nedefinită. Şi lui Ron părea să-i fie foarte somn, deşi Harry nu înţelegea de ce. Cea de-a treia seară de detenţie se desfăşură la fel ca şi cele de dinainte, în afară de faptul că, după două ore, cuvintele „Nu am voie să spun minciuni” nu se mai şterseră de pe mâna lui Harry, ci rămaseră zgâriate acolo, generând picături de sânge. Faptul că zgâriatul penei ascuţite încetă o făcu pe profesoara Umbridge să ridice privirea.
— Ah, zise ea încet, ocolind biroul ca să-i examineze mâna personal. Bine. Asta ar trebui să te ajute să-ţi aduci aminte, nu-i aşa? Este destul pentru azi.
— Mai trebuie să mă întorc? zise Harry, ridicându-şi ghiozdanul cu mâna stângă în locul celei drepte, care îl durea.
— O, da, spuse profesoara Umbridge, zâmbind la fel de larg ca înainte. Da, cred că putem să inscripţionăm ceva mai adânc mesajul într-o altă seară de lucru.
Harry n-ar fi conceput niciodată că putea să existe un profesor pe care să-l urască mai tare decât pe Plesneală, dar, în timp ce se îndrepta spre Turnul Cercetaşilor, trebui să admită că apăruse un rival de seamă. Este rea, îşi zise el, în timp ce urca o scară către etajul şapte, este rea, nebună de legat, bătrână şi…
— Ron?
Ajunse la capul scărilor, o luă la dreapta şi aproape că intră în Ron, care se ascundea după o statuie a lui Lachlan cel Lung, strângându-şi cu putere mătura în mână. Acesta tresări foarte tare când îl văzu pe Harry pe neaşteptate şi încercă să-şi ascundă la spate noul Măturin Unsprezece.
— Ce faci?
— Ăă… nimic. Tu ce faci?
Harry se încruntă la el.
— Haide, mie poţi să-mi spui! De ce te ascunzi?
— Mă… mă ascund de Fred şi George, dacă ţii morţiş să ştii, zise Ron. Tocmai au trecut pe aici cu un grup de elevi din primul an, pariez că iar testează ceva pe ei. Vreau sa spun că acum nu pot să o mai facă în camera de zi, nu cu Hermione acolo.
Vorbea foarte repede şi precipitat.
— Dar ce faci cu mătura la tine, nu ai zburat, nu? întrebă Harry.
— Eu… păi… păi, bine, îţi spun, dar să nu râzi, da? spuse Ron defensiv, devenind din ce în ce mai roşu cu fiecare secundă care trecea. M-am… m-am gândit că acum, că am o mătură mai bună, să încerc să mă duc la selecţionarea portarului Cercetaşilor. Gata. Hai. Râzi.
— Nu râd, zise Harry, iar Ron se uită la el. Este o idee extraordinară! Ar fi grozav să fii în echipă! Nu te-am văzut niciodată jucând ca portar, te pricepi?
— Destul de bine, spuse Ron, care păru extrem de uşurat după ce văzu reacţia lui Harry. Charlie, Fred şi George mă puneau tot timpul să fiu portar când se antrenau în vacanţele de vară.
— Deci, ai exersat astă-seară?
— În fiecare seară de marţi… Însă de unul singur. Am încercat să vrăjesc baloanele să zboare spre mine, însă nu a fost uşor şi nu ştiu cât o să mă ajute.
Ron părea agitat şi neliniştit.
— Fred şi George or să moară de râs când o să apar la selecţionări. Îşi bat joc de mine de când am fost făcut Perfect.
— Mi-aş dori să pot să fiu acolo, zise Harry cu amărăciune, în timp ce se îndreptau împreună spre camera de zi.
— Da, şi… Harry, ce ai pe mână?
Harry, care tocmai îşi scărpinase nasul cu mâna dreaptă, care era liberă, încercă să o ascundă, dar avu acelaşi succes ca şi Ron cu Măturinul.
— Este doar o tăietură… nu-i nimic… este…
Însă Ron îl prinse pe Harry de braţ şi îi ridică mâna la nivelul ochilor. Urmă o pauză, timp în care se holbă la cuvintele crestate în piele, apoi, părând să i se facă rău, îi dădu diurnul lui Harry.
— Parcă ai zis că te-a pus să scrii?
Harry ezită, dar până la urmă Ron fusese sincer cu el, aşa că îi spuse adevărul despre cum îşi petrecea orele în biroul lui Umbridge.
— Cotoroanţa afurisită! zise Ron într-o şoaptă revoltată când se opriră în faţa Doamnei Grase, care dormea liniştită, cu capul sprijinit de ramă. E bolnavă! Du-te la McGonagall, spune-i ceva!
— Nu, zise Harry imediat. Nu o să-i dau satisfacţia să ştie că a câştigat.
— Că a câştigat? Nu poţi s-o laşi să scape aşa uşor!
— Nu ştiu câtă putere are McGonagall asupra ei, zise Harry.
— Atunci, du-te la Dumbledore, spune-i lui!
— Nu, zise Harry scurt.
— De ce nu?
— Are destule pe cap, spuse Harry, dar nu acesta era adevăratul motiv.
Nu avea de gând să se ducă să-i ceară ajutorul lui Dumbledore, când el nu îi vorbise deloc din iunie.
— Ei bine, eu cred că ar trebui… Începu Ron, dar fu întrerupt de Doamna Grasă, care îi privise adormită şi acum în trebă:
— Aveţi de gând să-mi ziceţi parola sau o să trebuiască să stau trează toată noaptea, aşteptând să vă terminaţi conversaţia?
Ziua de vineri se ivi la fel de mohorâtă şi ploioasă ca restul săptămânii. Deşi Harry se uită automat către masa profesorilor când intră în Marea Sală, nu prea spera cu adevărat să-l vadă pe Hagrid, aşa că se concentră imediat asupra unor lucruri mai urgente, cum ar fi mormanul de teme cât un munte pe care le avea de făcut şi perspectiva unei alte detenţii cu Umbridge.