— Da, Quirrell a fost un profesor extraordinar, zise Harry tare, dar a avut doar problema aceea neînsemnată cu Cap-de-Mort, care îi ieşea prin ceafă.
Această declaraţie fu urmată de una dintre cele mai apăsătoare tăceri pe care le auzise Harry în viaţa lui. Apoi veni şi verdictul.
— Cred că nu ţi-ar strica încă o săptămână de detenţie, domnule Potter, zise Umbridge mieros.
Tăietura de pe mâna lui Harry abia se vindecase, însă până în dimineaţa următoare sângera din nou. Nu se plânse în timpul detenţiei din acea seară; era hotărât să nu îi dea această satisfacţie lui Umbridge; scrise iar Nu am voie să spun minciuni şi nu îi scăpă nici un sunet de pe buze, deşi tăietura se adâncea cu fiecare literă.
Partea cea mai rea a acestei a doua săptămâni de detenţie fu reacţia Angelinei, exact aşa cum prezisese George. Îl prinse marţi, chiar când sosise la masa Cercetaşilor să ia micul dejun, şi strigă atât de tare, încât profesoara McGonagall veni ca o furtună la ei de la masa profesorilor.
— Domnişoară Johnson, cum îndrăzneşti să faci o asemenea gălăgie în Marea Sală? Cinci puncte pierdute de Cercetaşi!
— Dar, doamnă profesoară… a reuşit să ajungă iar în detenţie…
— Cum adică, Potter? zise profesoara McGonagall tăios, întorcându-se spre Harry. Detenţie? De la cine?
— De la doamna profesoară Umbridge, murmură Harry, evitând să întâlnească ochii sticloşi din spatele ramelor dreptunghiulare ale profesoarei McGonagall.
— Vrei să-mi spui, zise ea, coborându-şi vocea astfel încât să nu o audă un grup de elevi curioşi de la Ochi-de-Şoim, că după ce te-am avertizat lunea trecută ţi-ai pierdut iar cumpătul la ora doamnei profesoare Umbridge?
— Da, bâigui Harry, vorbind cu podeaua.
— Potter, trebuie să-ţi vii în fire! O să ai probleme serioase! Alte cinci puncte pierdute de Cercetaşi!
— Dar… de ce? Doamnă profesoară, nu! zise Harry, supărat de această nedreptate, sunt deja pedepsit de ea, de ce trebuie să ne şi luaţi puncte?
— Pentru că se pare că detenţiile nu au absolut nici un efect asupra ta! zise profesoara McGonagall cu asprime. Nu, să nu aud nici un cuvânt de nemulţumire, Potter! Cât despre tine, domnişoară Johnson, să îţi limitezi strigătele la terenul de vâjthaţ pe viitor, sau rişti să îţi pierzi postul de căpitan!
Profesoara McGonagall se întoarse cu paşi mari la masa profesorilor. Angelina îi aruncă lui Harry o privire de dispreţ absolut şi plecă supărată, când Harry se prăbuşi pe bancă lângă Ron, extrem de mânios.
— A luat puncte de la Cercetaşi pentru că îmi spintec mâna în fiecare seară! Păi, e corect?
— Ştiu, prietene, zise Ron cu înţelegere, punându-i nişte costiţă afumată în farfurie lui Harry, a luat-o razna.
Hermione, însă, doar frunzări paginile Profetului zilei şi nu zise nimic.
— Crezi că McGonagall a avut dreptate, nu? spuse Harry supărat către poza lui Cornelius Fudge, care-i acoperea faţa lui Hermione.
— Mi-aş dori să nu îţi fi luat puncte, dar cred că are dreptate să te avertizeze să nu îţi pierzi cumpătul cu Umbridge, zise vocea lui Hermione, în timp ce Fudge gesticula cu convingere pe prima pagină, fiind evident că rostea un fel de discurs.
Harry nu vorbi deloc cu Hermione toată ora de Farmece, însă când ajunseră în clasa de Transfigurare, uită că era supărat pe ea. Profesoara Umbridge şi clipboard-ul ei stăteau într-un colţ şi, când o văzu, îi dispăru complet din minte întâmplarea de la micul dejun.
— Minunat, şopti Ron, când se aşezară pe locurile lor obişnuite. Hai să vedem cum o să aibă Umbridge parte de ce merită.
Profesoara McGonagall intră hotărâtă în clasă, fără să dea nici cel mai mic semn că ştia că profesoara Umbridge era acolo.
— Gata, zise ea şi se făcu linişte imediat. Domnule Finnigan, te rog frumos să vii şi să împarţi temele corectate… domnişoară Brown, te rog să iei această cutie cu şoareci… nu te prosti, fetiţo, nu o să-ţi facă nici un rău… şi dă-i fiecărui elev câte unul…
— Hm, hm, zise profesoara Umbridge, întrebuinţând aceeaşi tuse pe care o folosise ca să-l întrerupă pe Dumbledore în prima seară a semestrului.
Profesoara McGonagall o ignoră. Seamus îi dădu eseul înapoi lui Harry; acesta îl luă fără să se uite la el şi văzu, spre uşurarea lui, că reuşise să ia un „A”.
— În ordine, acum, ascultaţi-mă cu atenţie… Dean Thomas, dacă îi mai faci o dată asta şoarecelui, o să îţi dau ore de detenţie… Cei mai mulţi dintre voi aţi reuşit să faceţi astfel încât să vă dispară melcii şi chiar cei cărora le-a rămas o anumită cantitate de cochilie au prins esenţa vrăjii. Azi, vom…
— Hm, hm, spuse profesoara Umbridge.
— Da? zise profesoara McGonagall, întorcându-se.
Avea sprâncenele atât de apropiate, încât păreau să formeze o singură linie lungă şi severă.
— Mă întrebam, doamnă profesoară, dacă aţi primit mesajul meu în care vă anunţam data şi ora inspec…
— Evident că l-am primit, altfel v-aş fi întrebat ce căutaţi în clasa mea, zise profesoara McGonagall, întorcându-se hotărâtă cu spatele la profesoara Umbridge.
Mulţi dintre elevi schimbară priviri fericite.
— După cum vă spuneam, azi, vom exersa mult mai dificila dispariţie a şoarecilor. Acum, Vraja de Dispariţie…
— Hm, hm.
— Mă întreb, zise profesoara McGonagall cu o furie glacială, întorcându-se către profesoara Umbridge, cum vă aşteptaţi să vă daţi seama care este metoda mea obişnuită de predare, dacă mă tot întrerupeţi? Ştiţi, eu nu le permit de obicei altora să vorbească atunci când vorbesc eu.
Profesoara Umbridge arăta de parcă tocmai i-ar fi dat cineva o palmă. Nu vorbi, însă îşi aranjă pergamentul pe clipboard şi începu să scrie supărată.
Părând maiestuos de liniştită, profesoara McGonagall se mai adresă o dată clasei.
— După cum spuneam, Vraja de Dispariţie este cu atât mai dificilă cu cât este mai complex animalul care trebuie făcut să dispară. Melcul fiind o nevertebrată, nu prea constituie o miză; şoarecele fiind mamifer, e o provocare mai antrenantă. Drept urmare, aceasta nu este o magie pe care puteţi să o faceţi în gând, în timp ce luaţi cina. Deci… ştiţi incantaţia, arătaţi-mi ce puteţi să faceţi…
— Cum poate să-mi ţină mie predici despre cum să nu-mi pierd cumpătul cu Umbridge, îi şopti Harry lui Ron, dar zâmbind — supărarea sa pe profesoara McGonagall se evaporase cu desăvârşire.
Profesoara Umbridge nu o urmă pe profesoara McGonagall prin clasă, aşa cum făcuse cu profesoara Trelawney; poate că îşi dăduse seama că profesoara McGonagall nu i-ar fi permis, însă luă mult mai multe notiţe, stând în colţul ei, şi când profesoara McGonagall le spuse în sfârşit să îşi strângă lucrurile, se ridică, având o expresie sumbră pe chip.
— Păi, e un început, zise Ron, ridicând o coadă de şoarece lungă şi mişcătoare, căreia îi dădu drumul la loc în cutia pe care o dădea Lavender de la unul la altul.
În timp ce ieşeau din clasă, Harry o văzu pe profesoara Umbridge apropiindu-se de catedră; îi dădu un cot lui Ron, care la rândul lui îi dădu un cot lui Hermione, şi toţi trei rămaseră deliberat în urmă, ca să tragă cu urechea.
— De cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă profesoara Umbridge.
— Se fac treizeci şi nouă de ani în decembrie, zise profesoara McGonagall răstit, închizându-şi geanta cu zgomot.
Profesoara Umbridge îşi notă ceva.
— Foarte bine, zise ea, veţi primi rezultatul inspecţiei peste zece zile.