— Evident, spuse Hermione, citind şi ea mesajul şi părând îngrijorată. Tot ce sper este că nu a mai citit-o şi altcineva…
— Însă era sigilată cum trebuie, zise Harry, încercând să se convingă în acelaşi timp şi pe el. Şi nimeni nu ar înţelege ce înseamnă, dacă nu ar şti că am mai vorbit cu el înainte, nu-i aşa?
— Nu ştiu, spuse Hermione neliniştită, aruncându-şi ghiozdanul pe umăr când sună iar clopoţelul, nu ar fi foarte greu să sigileze pergamentul la loc prin magie… Iar dacă este urmărită Reţeaua Zvrr… chiar nu pot să-mi dau seama cum am putea să-l avertizăm să nu vină fără să fim şi de data asta interceptaţi!
Coborâră treptele către celule târşâindu-şi picioarele către ora de Poţiuni şi cufundaţi în gânduri, însă când ajunseră la capătul scărilor fură treziţi la realitate de vocea lui Draco Reacredinţă, care stătea chiar în faţa clasei lui Plesneală, fluturând o bucată de pergament cu aspect oficial şi vorbind mult mai tare decât era cazul, ca să-i poată auzi fiecare cuvânt.
— Da, Umbridge i-a dat echipei de vâjthaţ a Viperinilor permisiunea de a continua imediat să joace, m-am dus să vorbesc cu ea la prima oră. Nici n-a durat mult, adică, îl ştie foarte bine pe tata, el trece tot timpul pe la Minister… o să fie interesant să vedem dacă o să li se permită şi Cercetaşilor să joace în continuare, nu-i aşa?
— Nu spuneţi nimic, îi imploră şoptit Hermione pe Harry şi Ron, care îl priveau pe Reacredinţă cu chipurile împietrite şi pumnii încleştaţi. Asta vrea.
— Adică, spuse Reacredinţă, ridicând vocea încă puţin, cu ochii cenuşii scânteind răuvoitor spre Harry şi Ron, dacă este o problemă de influenţă la Minister, nu prea cred că au şanse… Din câte zice tata, de ani de zile caută o scuză să-l concedieze pe Arthur Weasley… Iar cât despre Potter… tata spune că nu este decât o problemă de timp până când o să-l expedieze Ministerul la Sf. Mungo… se pare că au o secţie specială pentru cei cărora le-a fost zăpăcit creierul prin magie.
Reacredinţă făcu o mutră caraghioasă, cu maxilarul atârnându-i şi dând ochii peste cap. Crabbe şi Goyle scoaseră hohotele lor obişnuite de râs; Pansy Parkinson icni de bucurie.
Ceva se lovi cu putere de umărul lui Harry, dându-l la o parte. O fracţiune de secundă mai târziu, îşi dădu seama că era Neville, care tocmai trecuse furios pe lângă el, îndreptându-se direct spre Reacredinţă.
— Neville, nu!
Harry făcu un salt înainte şi îl prinse pe Neville de robă; Neville se luptă cu disperare, vânturându-şi pumnii şi încercând cu orice preţ să ajungă la Reacredinţă, care păru extrem de şocat pentru o clipă.
— Ajută-mă! îi strigă Harry lui Ron, reuşind să treacă un braţ în jurul gâtului lui Neville şi să îl târască înapoi, departe de Viperini.
Crabbe şi Goyle îşi flexau muşchii braţelor, în timp ce se aşezau în faţa lui Reacredinţă, gata de luptă. Ron îl apucă pe Neville de mâini şi, împreună cu Harry, reuşi să-l aducă înapoi în rândul Cercetaşilor. Neville avea faţa roşie ca focul; strânsoarea lui Harry în jurul gâtului îl făcea greu de înţeles, însă reuşi să bâiguie nişte cuvinte.
— Nu… amuzant… nu mă… Mungo… Îi arăt… eu…
Uşa celulei se deschise. Plesneală apăru în prag. Ochii săi întunecaţi scrutară rândul Cercetaşilor până în dreptul lui Harry şi Ron, care se luptau cu Neville.
— Potter, Weasley, Poponeaţă, vă bateţi? vorbi Plesneală cu o voce rece, batjocoritoare. Zece puncte pierdute de Cercetaşi. Potter, dă-i drumul lui Poponeaţă, sau te paşte detenţia. Toată lumea, înăuntru.
Harry îi dădu drumul lui Neville, care rămase pe loc, gâfâind şi uitându-se urât la el.
— A trebuit să te opresc, zise Harry, ridicându-şi ghiozdanul. Crabbe şi Goyle te-ar fi făcut bucăţi.
Neville nu spuse nimic; îşi înşfăcă ghiozdanul şi intră supărat în celulă.
— Ce a fost asta, zise Ron rar, în timp ce îl urmau pe Neville, pentru numele lui Merlin?
Harry nu răspunse. Ştia exact de ce lui Neville îi era foarte greu să audă de oamenii care erau în spitalul Sf. Mungo din cauza unor afecţiuni magice la creier, însă îi jurase lui Dumbledore că nu va dezvălui nimănui secretul băiatului. Nici măcar Neville nu ştia că Harry era la curent.
Harry, Ron şi Hermione se aşezară la locurile lor obişnuite din fundul clasei, îşi scoaseră pergamentele, penele şi exemplarele cărţii O sută de plante şi ciuperci magice. Cei din jurul lor vorbeau în şoaptă despre ce făcuse Neville, dar, când Plesneală închise uşa celulei cu un zgomot răsunător, toată lumea amuţi.
— Observaţi, zise Plesneală pe tonul său jos şi ironic, că astăzi avem un oaspete.
Făcu un semn către colţul întunecat al celulei şi Harry o văzu pe profesoara Umbridge stând acolo, cu clipboard-ul pe genunchi. Se uită pieziş la Ron şi Hermione, cu sprâncenele ridicate. Plesneală şi Umbridge, cei doi profesori pe care îi detesta cel mai mult. Îi era greu să se hotărască pe care dintre ei îşi dorea să-l vadă triumfând asupra celuilalt.
— Azi vom continua cu Soluţia Întăritoare. Veţi găsi amestecurile la fel cum le-aţi lăsat lecţia trecută; dacă au fost făcute corect, trebuie să se fi maturat bine în timpul week-end-ului. Aveţi instrucţiunile — flutură iar bagheta — pe tablă. Continuaţi.
Profesoara Umbridge petrecu prima jumătate de oră luând notiţe în colţul ei. Harry era foarte nerăbdător să o vadă punându-i întrebări lui Plesneală; atât de nerăbdător, încât deveni din nou neglijent cu poţiunea.
— Sânge de salamandră, Harry! gemu Hermione, apucându-l de încheietură ca să-l împiedice să adauge ingredientul greşit pentru a treia oară, nu suc de rodii!
— Da, spuse Harry vag, lăsând sticla jos şi continuând să se uite spre colţ.
Umbridge tocmai se ridicase.
— Ha, zise el încet, în timp ce ea se plimba printre două rânduri de mese către Plesneală, care era aplecat peste ceaunul lui Dean Thomas.
— Ei bine, elevii par să fie destul de avansaţi pentru nivelul lor, zise ea vioi din spatele lui Plesneală. Deşi nu sunt foarte sigură că este bine faptul că le predaţi o poţiune ca Soluţia Întăritoare. Cred că Ministerul ar prefera să fie eliminată din programă.
Plesneală se ridică încet şi se întoarse spre ea.
— Ia spuneţi… de cât timp predaţi la Hogwarts? întrebă ea, cu pana pe clipboard.
— De paisprezece ani, răspunse Plesneală.
Avea o expresie impenetrabilă. Harry, privindu-i cu atenţie, mai puse câteva picături în poţiune; aceasta şuieră ameninţător şi se făcu din turcoaz portocalie.
— Aţi candidat întâi pentru postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre, dacă nu mă înşel? îl întrebă profesoara Umbridge pe Plesneală.
— Da, spuse Plesneală încet.
— Însă aţi eşuat?
Plesneală strânse din buze.
— Evident.
Profesoara Umbridge mâzgăli ceva pe clipboard.
— Şi cred că aţi candidat în mai multe rânduri pentru postul de la Apărarea contra Magiei Negre de când aţi devenit profesor în această şcoală, dacă nu mă înşel?
— Da, spuse Plesneală încet, abia mişcându-şi buzele şi părând foarte supărat.
— Bănuiţi cumva de ce Dumbledore a refuzat sistematic să vă numească în acest post? întrebă Umbridge.
— Vă sugerez să îl întrebaţi pe el, zise Plesneală repezit.
— O, aşa voi face, zise profesoara Umbridge cu un zâmbet dulce.
— Să înţeleg că este ceva important? întrebă Plesneală, cu ochii săi negri întredeschişi.