— Bun, spuse Sirius, cum organizaţi grupul ăsta? Unde vă întâlniţi?
— Păi, asta ar cam fi o problemă, zise Harry. Nu ştiu unde o să putem să mergem.
— Ce ziceţi de „Urlet în noapte”? sugeră Sirius.
— Da, asta e o idee bună! spuse Ron entuziasmat, dar Hermione scoase un sunet sceptic şi toţi trei se uitară la ea.
Sirius îşi întoarse capul cuprins de flăcări.
— Păi, Sirius, voi eraţi doar patru persoane care vă întâlneaţi în „Urlet în noapte” când eraţi la şcoală, zise Hermione. Puteaţi să vă transformaţi în animale şi presupun că, dacă aţi fi vrut, v-aţi fi putut înghesui cu toţii sub o singură Pelerină Invizibilă. Însă noi suntem douăzeci opt şi nici unul dintre noi nu este Animag, aşa că nu am avea nevoie de o Pelerină Invizibilă, ci mai degrabă de un Cort Invizibil…
— Ai dreptate, spuse Sirius, puţin dezumflat. Păi, sunt sigur că o să găsiţi voi ceva. Parcă era un loc de trecere destul de mare în spatele oglinzii mari de la etajul patru, acolo aţi putea avea destul loc ca să exersaţi blestemele.
— Fred şi George mi-au spus că este blocat, zise Harry, clătinând din cap. S-a surpat, sau ceva de genul ăsta.
— A… spuse Sirius, încruntându-se. Păi, o să mă mai gândesc şi o vă spun data…
Se întrerupse. Chipul îi deveni deodată încordat, speriat. Se întoarse într-o parte, părând să se uite prin zidul gros de cărămidă al şemineului.
— Sirius? zise Harry neliniştit.
Dar acesta dispăruse. Harry se uită câteva clipe cu gura căscată la flăcări, apoi se întoarse spre Ron şi Hermione.
— De ce a… ?
Hermione scoase un icnet îngrozit şi fu în picioare dintr-o săritură, uitându-se în continuare la foc.
Printre flăcări apăruse o mână pipăind în jur, de parcă ar fi vrut să prindă ceva; o mână butucănoasă, cu degetele scurte, pline de inele urâte de modă veche.
Toţi trei o luară la fugă. Harry se uită înapoi din uşa care ducea spre dormitoarele băieţilor. Mâna lui Umbridge încă făcea mişcări bruşte printre flăcări, de parcă ar fi ştiut exact unde fusese părul lui Sirius cu câteva secunde înainte şi ar fi fost hotărâtă să îl prindă.
CAPITOLUL XVIII
ARMATA LUI DUMBLEDORE
— Harry, Umbridge ţi-a citit scrisorile. Nu există altă explicaţie.
Crezi că Umbridge a atacat-o pe Hedwig? zise el, foarte supărat.
— Sunt aproape sigură, zise Hermione sumbru. Ai grijă, îţi fuge broasca!
Harry îşi îndreptă bagheta spre broasca-bou care sărea plină de speranţă către celălalt capăt al mesei — „Accio!” — iar ca se întoarse posomorâtă înapoi în mâna sa.
Farmecele erau mereu una dintre orele la care puteau să se bucure în linişte de o discuţie personală; de obicei era atâta mişcare şi activitate, încât pericolul de a fi auziţi era foarte scăzut. Azi, cu clasa plină de broaşte-bou care orăcăiau şi corbi care croncăneau, şi din cauza ploii torenţiale care şiroia şi răpăia pe ferestrele clasei, discuţia în şoaptă a lui Harry, Ron şi Hermione despre felul în care Umbridge aproape că îl prinsese pe Sirius trecu neobservată.
— Eu m-am gândit la asta de când te-a acuzat Filch că ai comandat bombe cu miros de baligă, pentru că mi s-a părut o minciună străvezie, şopti Hermione. Adică, după ce ţi-ar fi fost citită scrisoarea, ar fi fost cât se poate de clar că nu dăduseşi nici o comandă, aşa că nu ai fi avut deloc probleme… o glumă proastă, nu-i aşa? Însă apoi m-am gândit: dar dacă cineva nu dorise decât o scuză ca să-ţi citească scrisorile? Păi, atunci, ar fi fost un mod perfect de a obţine asta pentru Umbridge… Să îi vândă un pont lui Filch, să îl lase pe el să se ocupe de partea murdară şi să confişte scrisoarea. Apoi ori găsea un mod să o fure, ori îi cerea să o vadă — nu cred că Filch s-ar fi opus, când a susţinut el drepturile elevilor? Harry, striveşti broasca.
Harry se uită în jos; într-adevăr, îşi strângea atât de tare broasca-bou, încât îi ieşeau ochii din cap; o puse repede la loc pe masă.
— Aseară chiar că am scăpat ca prin urechile acului, spuse Hermione. Eu nu mă întreb decât dacă Sirius ştie cât de aproape a fost. Silencio.
Broasca-bou pe care îşi exersa Vraja de Tăcere amuţi în mijlocul orăcăitului şi se uită la el urât şi cu reproş.
— Dacă l-ar fi prins pe Snuffles…
Harry termină fraza în locul ei.
— Probabil că în dimineaţa asta ar fi fost înapoi în Azkaban.
Îşi mişcă bagheta fără să se concentreze prea tare; broasca bou se umflă ca un balon mare şi scoase un fluierat foarte ascuţit.
— Silencio! zise Hermione grăbită, îndreptându-şi bagheta către broasca lui Harry, care se dezumflă încet în faţa lor. Păi, n-are voie să o mai facă, asta este tot. Însă nu pot să-mi dau seama cum să-l anunţăm. Nu putem să-i trimitem o bufniţă.
— Nu cred că va mai risca, spuse Ron. Nu e prost, ştie şi el că a fost cât pe-aci să-l prindă. Silencio!
Corbul mare şi urât din faţa lui scoase un croncănit batjocoritor.
— Silencio. SILENCIO!
Corbul croncăni şi mai tare.
— E din cauza modului în care îţi mişti bagheta, spuse Hermione, privindu-i critic pe Ron. Nu ar trebui să o fluturi, este mai mult o zvâcnitură.
— Corbii sunt mai dificili decât broaştele, spuse Ron printre dinţi.
— Bine, hai să facem schimb, zise Hermione, înşfăcând corbul lui Ron şi înlocuindu-l cu broasca-bou grasă pe care o avea ea. Silencio!
Corbul continuă să îşi deschidă şi închidă ciocul ascuţit, însă nu ieşi nici un sunet.
— Foarte bine, domnişoară Granger, zise profesorul Flitwick cu vocea sa mică şi chiţăită, făcându-i pe Harry, Ron şi Hermione să tresară. Acum încearcă şi tu, domnule Weasley.
— Pof… ? A… a, da, zise Ron, foarte tulburat. Ăă… Silencio!
Zvâcni bagheta atât de tare spre broască, încât o înţepă.
În ochi: broasca scoase un orăcăit asurzitor şi sări de pe masă.
Nici unul dintre ei nu fu surprins că Harry şi Ron primiră ca temă exerciţii în plus cu Vraja de Tăcere.
Le fu permis să rămână înăuntru în timpul pauzei din cauza ploii torenţiale de afară. Îşi găsiră locuri într-o clasă gălăgioasă şi foarte aglomerată de la primul etaj în care Peeves plutea visător lângă candelabru, suflând din când în când bile cu cerneală peste capul cuiva. Abia se aşezaseră, când Angelina se apropie de ei, croindu-şi drum printre grupurile de elevi care şuşoteau.
— Am primit aprobarea! zise ea. Să reînfiinţez echipa de vâjthaţ!
— Minunat! spuseră Ron şi Harry într-un glas.
— Da, zise Angelina, zâmbind larg. M-am dus la McGonagall şi cred că s-ar putea să fi vorbit cu Dumbledore. Oricum, Umbridge nu a avut cum să nu cedeze. Ha! Aşa că vreau să fiţi pe teren astă-seară la şapte, pentru că avem de recuperat timpul pierdut. Vă daţi seama că mai avem doar trei săptămâni până la primul meci?
Se îndepărtă de ei strecurându-se în continuare, scăpă de puţin să nu fie stropită de Peeves cu cerneală, lăsându-i această plăcere unui elev din primul an, şi se făcu nevăzută.
Lui Ron îi păli puţin zâmbetul de pe faţă când se uită pe fereastra care acum era opacă din cauza ploii torenţiale.
— Sper să se facă frumos. Hermione, ce-i cu tine?
Şi ea se uita pe fereastră, dar parcă nici n-ar fi văzut-o. Privea în gol şi căzuse pe gânduri.