— Mă gândeam… zise ea, încruntându-se încă la fereastra care şiroia de ploaie.
— La Siri… Snuffles? spuse Harry.
— Nu… nu chiar… spuse Hermione rar. Ci… mă întrebam… presupun că facem ce trebuie… cred… nu-i aşa?
Harry şi Ron se uitară unul la celălalt.
— Păi, aici chiar că ne-a lămurit, zise Ron. Ar fi fost foarte neplăcut dacă nu ne-ai fi explicat cum trebuie.
Hermione se uită la el de parcă tocmai îşi dăduse seama că era acolo.
— Mă gândeam, zise ea, având acum o voce mult mai puternică, dacă am făcut ce trebuie înfiinţând grupul acesta de Apărare contra Magiei Negre.
— Poftim? ziseră Harry şi Ron în acelaşi timp.
— Hermione, dar a fost ideea ta! spuse Ron indignat.
— Ştiu, spuse Hermione, frângându-şi mâinile. Dar, după ce am vorbit cu Snuffles…
— Dar el este complet de acord, zise Harry.
— Da, spuse Hermione, uitându-se iar la fereastră. Da, şi tocmai asta m-a făcut să cred că, poate, până la urmă nu este o idee bună…
Peeves pluti pe deasupra lor pe burtă, având un pai de suflat pregătit; toţi trei îşi ridicară automat ghiozdanele ca să îşi acopere capetele până când trecu de ei.
— Stai să văd dacă am înţeles bine, spuse Harry supărat, în timp ce îşi lăsau ghiozdanele jos. Sirius este de acord cu noi, aşa că tu crezi că nu ar mai trebui s-o facem?
Hermione părea încordată şi destul de nefericită. Uitându-se acum la mâinile ei, zise:
— Tu chiar ai încredere în judecata lui?
— Da, am! spuse Harry imediat. Ne-a dat mereu sfaturi excelente!
O bilă cu cerneală vâjâi pe lângă ei, nimerind-o pe Katie Bell direct în ureche. Hermione o urmări pe Katie cum se ridică imediat în picioare şi începe să arunce cu obiecte îl Peeves; trecură câteva clipe până când Hermione vorbi din nou şi părea să-şi fi ales cu foarte mare grijă cuvintele.
— Nu credeţi că a devenit… oarecum… nesăbuit… de este închis în Casa Cumplită? Nu credeţi că… Într-un fel trăieşte prin noi?
— Cum adică, „trăieşte prin noi”? replică Harry.
— Adică… păi, cred că ar fi încântat dacă ar putea să formeze societăţi secrete de apărare chiar sub nasul cuiva de la Minister… Cred că este extrem de frustrat pentru că nu poate să facă mai nimic de acolo de unde este… Aşa că am impresia că este dornic să ne stârnească… Într-un fel.
Ron păru cu totul derutat.
— Sirius are dreptate, zise el, chiar că vorbeşti ca mama. Hermione îşi muşcă buza şi nu răspunse. Clopoţelul sună exact când Peeves zbură spre Katie şi îi vărsă o călimară plină în cap.
Vremea nu fu cu nimic mai frumoasă o dată cu trecerea timpului, aşa că la ora şapte în seara aceea, când Harry şi Ron se duseră la antrenamentul de pe terenul de vâjthaţ, se udară leoarcă în câteva minute, cu picioarele alunecându-le pe iarba înmuiată. Cerul era cenuşiu închis şi propice tunetelor, iar ei fură uşuraţi când ajunseră în vestiarele calde şi luminoase, chiar dacă ştiau că îşi trăgeau sufletul doar pentru puţin timp. Îi găsiră pe Fred şi George discutând dacă să se folosească de propriile Cutii de Gustări cu surprize ca să scape de zburat.
— … dar pariez că o să ştie ce am făcut, zise Fred din colţul gurii. Măcar dacă nu i-aş fi propus să cumpere nişte Pastile de Vărsat ieri.
— Am putea să încercăm Fondanta Febrei, murmură George, pe asta încă nu a văzut-o nimeni…
— Funcţionează? întrebă Ron plin de speranţă, în timp ce răpăitul ploii pe acoperiş se înteţea şi vântul urla în jurul clădirii.
— Păi, da, spuse Fred, o să-ţi crească imediat temperatura.
— Însă te alegi şi cu nişte coşuri pline de puroi, zise George, de care încă nu am descoperit cum să scapi.
— Dar nu văd nici un coş, zise Ron, uitându-se la gemeni.
— Nu, păi, nu ai cum, spuse Fred sumbru, nu sunt într-un loc expus privirilor celorlalţi.
— Însă fac ca urcatul pe mătură să fie o adevărată pacoste, dacă stai în…
— Bine, toată lumea să fie atentă la mine, spuse Angelina tare, ieşind din biroul căpitanului. Ştiu că nu este o vreme ideală, însă este posibil să jucăm cu Viperinii în condiţii asemănătoare cu acestea, aşa că este o idee bună să vedem cum o să ne descurcăm. Harry, parcă ţi-ai făcut ceva la ochelari ca să nu ţi se aburească de la ploaie, de când am jucat cu Astropufii pe furtuna aia, nu?
— I-a vrăjit Hermione, spuse Harry.
Îşi scoase bagheta, îşi atinse ochelarii şi zise: Impervius!
— Cred că ar trebui să încercăm toţi, spuse Angelina. Dacă nu ne-ar mai ploua în faţă, am vedea mai bine — hai, toată lumea — Impervius! Bine, hai să mergem.
Îşi băgară toţi baghetele în buzunarele interioare ale robelor, îşi puseră măturile pe umăr şi ieşiră din vestiar în urma Angelinei.
Lipăiră prin noroiul din ce în ce mai adânc până în mijlocul terenului; cu tot cu Vraja Impervius, vizibilitatea era încă redusă; lumina scădea repede şi domeniul era acoperit de o perdea de ploaie.
— Bine, la fluierul meu! strigă Angelina.
Harry se ridică de la sol, stropind cu noroi în toate părţile, şi ţâşni în sus, fiind desigur ajutat puţin de vânt. Habar nu avea cum urma să vadă hoţoaica pe vremea aceea; îi era şi aşa destul de greu să observe singurul balon-ghiulea cu care se antrenau; după ce trecuse doar un minut aproape că îl dădu jos de pe mătură şi trebui să folosească tehnica „agaţă-prinde-rostogoleşte” ca să îl evite. Din păcate, Angelina nu văzu asta. De fapt, nu părea să vadă nimic; nici unul dintre ei nu ştia ce făceau ceilalţi. Vântul se înteţea; Harry auzea ploaia răpăind răsunător pe suprafaţa lacului chiar şi de la depărtare.
Angelina îi ţinu acolo aproape o oră, înainte să accepte înfrângerea. Conduse echipa muiată şi nemulţumită înapoi în vestiar, insistând că antrenamentul nu fusese o pierdere de vreme, deşi nu părea nici ea foarte convinsă. Fred şi George păreau deosebit de supăraţi; amândoi mergeau crăcănaţi şi tresăreau la fiecare mişcare. Harry îi auzi plângându-se în şoaptă, în timp ce îşi ştergea părul ud cu un prosop.
— Cred că mie mi s-au spart câteva, spuse Fred pe o voce pustie.
— Mie nu, zise George, cu dinţii încleştaţi, dar pulsează într-un hal fără de hal… mi se pare că sunt mai mari.
— AU! zise Harry.
Îşi înfundă faţa în prosop, cu ochii strânşi de durere. Îl usturase cicatricea de pe frunte, mai tare decât în ultimele săptămâni.
— Ce s-a întâmplat? întrebară mai multe glasuri.
Harry îşi scoase capul de după prosop; vestiarul era în ceaţă, pentru că nu îşi pusese ochelarii, însă îşi dădu seama că toţi se uitau la el.
— Nimic, murmură el, mi-am… băgat un deget în ochi, atâta tot.
Însă îi aruncă lui Ron o privire cu subînţeles, iar cei doi rămaseră în urmă, în timp ce restul echipei ieşi afară, înfofoliţi în pelerine şi cu pălăriile trase mult pe urechi.
— Ce s-a întâmplat? zise Ron, în clipa când Alicia Spinnet dispăru pe uşă. Te-a durut cicatricea?
Harry încuviinţă din cap.
— Dar…
Speriat, Ron se duse la fereastră şi se uită la ploaia de afară.
— Nu… nu poate să fie pe aici, nu-i aşa?
— Nu, murmură Harry, aşezându-se pe o bancă şi frecându-şi fruntea. Probabil că este la câţiva kilometri depărtare. M-a durut pentru că… este… supărat.
Harry nu voise să spună asta şi auzi cuvintele de parcă le-ar fi rostit un străin… Şi totuşi, ştia că erau adevărate. Nu ştia cum anume, dar aşa era; Cap-de-Mort, oriunde ar fi fost, indiferent ce-ar fi făcut, era supărat.