— Nu, zise Ron, fără ezitare. Să auzi voci pe care nu le mai poate auzi nimeni altcineva nu e de bine, nici chiar în lumea noastră…
Ceva din tonul lui Ron îl făcu pe Harry să întrebe:
— Dar tu mă crezi, nu?
— Bineînţeles, zise Ron, repede. Dar… trebuie să recunoşti că e ciudat …
— Ştiu că este ciudat, spuse Harry. Toată chestia e stranie. Ce era scris, oricum? Camera a fost deschisă… Ce ar trebui să însemne asta?
— Ştii, parcă îmi sună cunoscut, zise Ron încet. Parcă cineva mi-a spus odată o poveste despre existenţa unei camere secrete la Hogwarts… S-ar putea să fi fost Bill…
— Şi ce Dumnezeu este un Non? zise Harry.
Spre uimirea lui, Ron îşi înăbuşi un chicotit.
— Păi… de fapt nu este nimic de râs…, dar fiind vorba de Filch…, spuse el. Un Non este cineva care a fost născut într-o familie de vrăjitori, dar nu are puteri magice deloc. Într-un fel, opusul vrăjitorilor născuţi din Încuiaţi, dar aceşti Non sunt foarte stranii. Dacă Filch încearcă să înveţe magia printr-un curs RAPIDMAGIC, presupun că trebuie să fie un Non. Asta ar explica multe. De exemplu, de ce urăşte elevii atât de mult.
Ron zâmbi satisfăcut.
— De-aia este aşa de înverşunat împotriva noastră!
Un ceas bătu undeva.
— Miezul nopţii, spuse Harry. Ar trebui să ne ducem la culcare, înainte să ne găsească Plesneală şi să ne acuze de cine ştie ce altceva.
Timp de câteva zile, şcoala nu mai vorbea despre nimic altceva, decât de atacul împotriva Doamnei Norris. Filch menţinea proaspăt acest gând în minţile tuturor, plimbându-se în jurul locului faptei, de parcă ar fi crezut că atacatorul ar putea să se întoarcă. Harry îl văzuse frecând mesajul de pe perete cu Îndepărtătorul de Mizerie al doamnei Skowers, bun la toate, dar fără succes. Cuvintele străluceau mai tare ca niciodată pe peretele de piatră. Când Filch nu păzea locul crimei, scruta cu ochi roşii şi holbaţi, pândind elevii neştiutori şi încercând să-i pedepsească pentru lucruri de genul „respiraţiei prea zgomotoase” sau fiindcă „păreau fericiţi”.
Ginny Weasley fusese foarte afectată de soarta Doamnei Norris. Din câte spunea Ron, era o mare iubitoare de pisici.
— Dar tu nu ai apucat să o cunoşti bine pe Doamna Norris, îi spuse Ron, binevoitor, de-aia o plângi atât. Sincer, ne este mult mai bine fără ea!
Buza de jos a lui Ginny începu să tremure.
— De obicei nu se întâmplă astfel de lucruri la Hogwarts, o linişti Ron. O să-l prindă pe nebunul care a făcut-o şi îl vor da afară cât ai zice peşte. Tot ce sper este să aibă timp să-l împietrească şi pe Filch, înainte de a fi exmatriculat. Glumeam…, adăugă Ron repede, văzând că Ginny se albise la faţă.
Atacul avusese consecinţe şi asupra Hermionei. Era chiar foarte normal pentru Hermione să petreacă foarte mult timp citind, dar acum nu mai făcea nimic altceva decât asta. Până miercurea următoare, nici Harry şi nici Ron nu primiră nici un răspuns din partea ei la întrebarea „Ce mai faci?”
Harry fusese reţinut după ora de „Poţiuni”, Plesneală punându-l să cureţe resturile de viermi de pe bănci. După un prânz rapid, urcă la bibliotecă, să-l întâlnească pe Ron, şi îl văzu venind spre el pe Justin Finch-Fletchley, băiatul de la Astropufi, pe care îl cunoscuse la ora comună de „Ierbologie”. Harry tocmai deschisese gura să-l salute, când Justin, care îl zărise cu siguranţă, se întoarse şi plecă grăbit în partea opusă.
Harry îl găsi pe Ron în bibliotecă, făcându-şi tema la „Istoria magiei”. Profesorul Binns le ceruse o compunere lungă de un metru despre „Consiliul medieval al vrăjitorilor europeni”.
— Nu-mi vine să cred, tot mai am nevoie de şaptesprezece centimetri…, zise Ron, enervat, dând drumul pergamentului care se strânse la loc, iar Hermione a scris un metru şi jumătate, şi are şi un scris mic!
— Ea unde e? întrebă Harry, înşfăcând ruleta şi măsurându-şi lucrarea.
— Acolo, zise Ron, arătând spre rafturi, caută altă carte. Cred că vrea să citească toată biblioteca până la Crăciun.
Harry îi povesti lui Ron despre Justin Finch-Fletchley, care fugise de el.
— Şi ce-ţi pasă, eu cred că e cam idiot, spuse Ron, scriind cât de mare putea. Toate prostiile alea cu Lockhart, care este atât de minunat…
Hermione ieşi dintre rafturi şi, deşi părea irascibilă, era totuşi pregătită să stea de vorbă cu ei.
— Toate exemplarele „Hogwarts: Scurtă istorie” au fost împrumutate, spuse ea, aşezându-se lângă Harry şi Ron. Şi este o listă de aşteptare de două săptămâni, ca să pui mâna pe carte. Cât de rău îmi pare că am uitat-o acasă, dar nu mai avea loc în cufăr, cu toate cărţile lui Lockhart.
— De ce o cauţi? o întrebă Harry.
— Din acelaşi motiv ca toată lumea, zise Hermione, să citesc despre legenda Camerei Secretelor.
— Ce-i asta? spuse Harry, repede.
— Tocmai asta este problema. Nu-mi pot aminti, zise Hermione, muşcându-şi buza. Şi nu găsesc povestea altundeva…
— Hermione, lasă-mă să-ţi citesc compunerea, spuse Ron, disperat, uitându-se la ceas.
— Nu, spuse Hermione, serioasă deodată. Ai avut zece zile să o termini.
— Nu mai îmi trebuie decât cinci centimetri, haide, te rog…
Sună clopoţelul. Ron şi Hermione se duseră spre ora de „Istoria Magiei”, ciondănindu-se tot drumul.
„Istoria Magiei” era materia cea mai plictisitoare din orarul lor. Profesorul Binns, care o preda, era singurul profesor-fantomă şi cel mai interesant lucru la orele sale era când intra în clasă prin tablă. Bătrân şi cocârjat, mulţi oameni ziceau că nici nu-şi dăduse seama că a murit. Pur şi simplu se dusese la ore într-o zi şi îşi lăsase corpul într-un fotoliu din faţa şemineului din cancelarie, iar viaţa lui nu se schimbase cu nimic de atunci.
În acea zi era mai plictisitor ca niciodată. Profesorul Binns se uită pe notiţe şi începu să citească, mormăind monoton, ca un aspirator vechi, până când aproape toţi elevii din clasă aţipiră, trezindu-se din când în când să mai scrie un nume sau o dată, pentru ca apoi să adoarmă la loc. Vorbea de o jumătate de oră, când se petrecu ceva ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Hermione ridică mâna.
Profesorul Binns, întrerupându-se dintr-o lectură îngrozitor de obositoare despre o Întrunire Vrăjitorească Internaţională din 1289, o privi uimit.
— Domnişoară… ăăă…
— Granger, domnule profesor. Mă întrebam dacă aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre Camera Secretelor, zise Hermione cât se putea de clar.
Dean Thomas, care până atunci căscase gura pe fereastră, tresări pe scaun, Lavander Brown îşi înălţă capul de pe braţe şi cotul lui Neville alunecă de pe bancă. Profesorul Binns clipi.
— Eu predau „Istoria Magiei”, zise el cu o voce uscată, şuierătoare. Eu am de-a face cu faptele, domnişoară Granger, nu cu mituri şi legende.
Îşi drese vocea cu un zgomot ca de cretă ruptă şi continuă:
— În luna septembrie a acelui an, un comitet de vrăjitori din Sardinia…
Se întrerupse iar, fiindcă mâna Hermionei era din nou în aer.
— Domnişoară Grant?
— Domnule, dar legendele nu sunt bazate întotdeauna pe fapte?
Profesorul Binns o privea atât de mirat, încât Harry fu convins că până atunci nu mai fusese întrerupt vreodată de nimeni, viu sau mort.
— Păi, zise profesorul Binns încet, da, s-ar putea spune şi aşa, presupun…