Se uită la Hermione de parcă nu mai văzuse cu adevărat nici un elev până atunci.
— Pe de altă parte, legenda despre care vorbeşti este o poveste extraordinar de senzaţională, ridicolă chiar…
Toată clasa sorbea acum fiecare vorbă a profesorului Binns. Privi sumbru la toţi şi văzu că fiecare chip se întoarce spre el. Harry îşi dădu seama că era total nepregătit pentru atenţia acordată subit.
— Ei bine, spuse el încet. Să vedem… Camera Secretelor… Ştiţi cu toţii, desigur, că Hogwarts a fost fondat acum mai bine de o mie de ani… data precisă nu este cunoscută… de patru dintre cei mai mari vrăjitori ai tuturor timpurilor. Cele patru case ale şcolii au fost numite după ei: Godric Cercetaş, Helga Astropuf, Rowena Ochi-de-Şoim şi Salazar Viperin. Au construit acest castel împreună, departe de ochii iscoditori al Încuiaţilor, având în vedere că era o epocă în care oamenii obişnuiţi se temeau de vrăjitori şi vrăjitoare, pe care îi persecutau şi-i prigoneau fără milă.
Făcu o pauză, aruncă o privire prin clasă, şi continuă:
— Vreme de câţiva ani, fondatorii au colaborat în armonie, căutând tineri care dădeau semne că ar fi fost capabili de vrăji şi îi aduceau la castel pentru a-i educa. Au început apoi neînţelegerile. Se produse o ruptură între Viperini şi ceilalţi. Viperinii doreau o selecţionare mai atentă a elevilor care erau admişi la Hogwarts. Credeau că magia ar fi trebuit să fie păstrată şi transmisă din tată în fiu. Nu erau de acord cu primirea elevilor care proveneau din părinţi Încuiaţi, crezând că erau nedemni de încredere. După un timp, Viperinii se certară crunt cu Cercetaşii şi părăsiră şcoala.
Profesorul Binns luă iar o pauză, ţuguindu-şi buzele şi arătând ca o broască ţestoasă bătrână şi uscată.
— Surse istorice de încredere ne spun doar atât, continuă el, dar a-ceste fapte adevărate au fost uitate în favoarea legendei despre Camera Secretelor, o născocire foarte măiestrit alcătuită. Povestea spune că Viperinii au construit o cameră secretă în castel, despre care ceilalţi fondatori nu au ştiut nimic. Conform legendei, Viperinii ar fi sigilat Camera Secretelor în aşa fel, încât să nu poată fi deschisă decât în momentul în care Moştenitorul ar sosi în şcoală. Numai acesta putea să desigileze Camera Secretelor, să dezlănţuie oroarea din ea şi să o folosească pentru a purifica şcoala de toţi cei nedemni să studieze magia.
În toată clasa se lăsase o adâncă tăcere când Binns termină de povestit legenda, dar nu era tăcerea somnoroasă care se instala la orele profesorului Binns. Plutea un sentiment de nelinişte în aer, în timp ce toată lumea continua să îl privească, sperând la mai mult. Profesorul Binns era puţin enervat.
— Toate astea sunt nişte prostii, desigur, zise el. Normal că şcoala a fost examinată de multe ori de cei mai înţelepţi vrăjitori şi vrăjitoare, pentru a se găsi dovezi despre existenţa acestei camere. Această cameră nu există! Un basm pentru a-i speria pe creduli!
Mâna Hermionei zvâcni iar în aer.
— Domnule… la ce anume v-aţi referit când aţi spus „oroarea” din Cameră?
— Se crede că este vorba de un monstru, pe care doar Moştenitorul lui Salazar Viperin îl poate controla, zise profesorul Binns pe un ton strident.
Elevii schimbară priviri speriate.
— Vă spun, nu există o astfel de cameră, zise profesorul Binns, răsfoindu-şi notiţele. Şi nici un monstru!
— Dar, domnule, zise Seamus Finnigan, dacă nu poate fi deschisă decât de moştenitorul adevărat al lui Viperin, atunci nimeni altcineva nu ar putea să o găsească, nu-i aşa?
— Aiureli, O'Flaherty, zise profesorul Binns, cu o voce gravă. Dacă generaţii întregi de directori şi directoare de la Hogwarts nu au găsit-o…
— Dar domnule profesor, sări şi Parvati Patil, cred că ai fi nevoit să foloseşti Magia Neagră ca să o deschizi…
— Doar pentru că un vrăjitor nu foloseşte Magia Neagră, nu înseamnă că nu o cunoaşte, domnişoară, sări profesorul Binns. Repet, dacă unul ca Dumbledore…
— Dar poate că trebuie să fii înrudit cu Salazar Viperin, aşa că Dumbledore nu ar putea să…, începu Dean Thomas, dar profesorului Binns i se umpluse paharul.
— De ajuns, le-o tăie el. Este un mit! Nu există! Nu este nici o dovadă că Viperinii ar fi construit nici măcar un dulap de mături! Îmi pare rău că v-am spus o poveste atât de stupidă! Ne vom întoarce, cu voia dumneavoastră, la istorie, la fapte, singurele veridice şi credibile!
Şi în cinci minute, clasa reveni la starea ei obişnuită de somnolenţă.
— Întotdeauna am ştiut că Salazar Viperin a fost un bătrân smintit şi anormal, le spuse Ron lui Harry şi Hermionei, după ce se terminase lecţia, în timp ce urcau pe coridoarele supraaglomerate, pentru a-şi lăsa ghiozdanele înainte de cină. Dar niciodată nu am bănuit că el a început toată chestia asta cu „sânge-pur”. N-aş sta la Viperini, nici dacă m-ar plăti. Serios, dacă Jobenul Magic m-ar fi trimis la Viperini, aş fi luat trenul înapoi spre casă în trei secunde…
Hermione dădu aprobator din cap, dar Harry nu spuse nimic. Simţea însă un nod în stomac.
Harry nu le spusese niciodată lui Ron şi Hermionei că Jobenul Magic se gândise serios să îl pună la Viperini. Îşi amintea, de parcă ar fi fost ieri, micuţa voce care îi vorbise în ureche, când îşi pusese jobenul pe cap, în urmă cu un an. Harry auzise deja de reputaţia casei Viperinilor de a fi dat mulţi vrăjitori periculoşi şi se gândise, disperat: „Doamne, nu la Viperini! Nu la Viperini!” „Nu la Viperini, da?” zisese vocea. „Eşti sigur? Ai toate calităţile, iar această casă te-ar putea ajuta să devii şi mai faimos!”
Şi vocea îl repartizase la Cercetaşi, până la urmă.
Strecurându-se prin mulţime, Colin Creevey trecu pe lângă ei.
— Bună, Harry!
— Bună Colin, zise Harry din reflex.
— Harry…, Harry…, un băiat de la mine din clasă spune că eşti…
Dar Colin era atât de mic încât nu se putea lupta cu valul de oameni care îl împingea spre Marea Sală. Îi auziră vocea subţire chiţăind:
— Pe curând, Harry!
Şi Colin fu luat de şuvoiul mulţimii.
— Oare ce spune un băiat de la el din clasă despre tine? se întrebă Hermione.
— Că sunt moştenitorul lui Viperin, presupun, zise Harry, nodul din stomac mărindu-i-se cu vreo doi centimetri, amintindu-şi cum fugise Justin Finch-Fletchley de el.
— Ăştia sunt în stare să creadă orice, spuse Ron, dezgustat. Mulţimea se rări şi putură să urce scările în linişte.
— Chiar ai crezut că există o Cameră a Secretelor? o întrebă Ron pe Hermione.
— Nu ştiu, spuse ea, încruntându-se. Dumbledore nu a putut s-o vindece pe Doamna Norris şi asta mă face să cred că orice a atacat-o s-ar putea să nu fie… uman!
În timp ce Hermione spunea toate acestea, dădură colţul şi se regăsiră la capătul aceluiaşi coridor, unde avusese loc atacul asupra Doamnei Norris. Se opriră şi se uitară. Totul era ca în noaptea aceea, în afară de pisica atârnată de torţă, iar la perete fusese pus un scaun care acoperea mesajul „CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ! DUŞMANI AI MOŞTENITORULUI, PĂZIŢI-VĂ!”
— Aici cred că stă Filch de pază, mormăi Ron. Se uitară unul la altul. Culoarul era părăsit.
— Nu moare nimeni dacă aruncăm o privire, zise Harry, punându-şi ghiozdanul pe jos şi aşezându-se în genunchi şi în coate, căutând indicii.