— Urme de arsură! zise el. Aici… şi aici…
— Vino să vezi asta! spuse Hermione. Ciudat…
Harry se ridică şi se duse la fereastra de lângă peretele inscripţionat şi Hermione arătă spre gemuleţul cel mai de sus, unde roiau vreo douăzeci de păianjeni care, după câte îşi dădeau ei seama, se băteau care să iasă primul prin crăpătura micuţă din pervaz. Un fir lung, argintiu atârna ca o funie din locul acela, de parcă ar fi urcat cu toţii pe ea, grăbindu-se să iasă afară.
— Ai mai văzut vreodată păianjeni care să se comporte aşa? zise Hermione, neliniştită.
— Nu, spuse Harry, dar tu, Ron? Ron?
Se uită în spate. Ron stătea la mare depărtare de ei, părând a lupta din greu cu impulsul de a o lua la goană.
— Care-i problema? zise Harry.
— Nu… nu îmi plac… păianjenii, îngăimă Ron, încordat.
— N-am ştiut până acum, zise Hermione, uitându-se la Ron, uimită. Dar i-ai folosit de multe ori în poţiuni…
— Nu mă deranjează dacă sunt morţi, zise Ron, care evita precaut să se uite spre fereastră, pur şi simplu nu-mi place cum se mişcă…
Hermione chicoti.
— Ce ţi s-o fi părând aşa de amuzant, nu ştiu, zise Ron, supărat. Dacă chiar vrei să ştii, când aveam trei ani, Fred mi-a transformat ursuleţul de pluş într-un păianjen mare şi urât pentru că îi stricasem mătura de jucărie. Nici ţie nu ţi-ar plăcea dacă ţi-ai ţine ursuleţul în braţe şi dintr-o dată ar avea mult prea multe picioare şi…
Ron se întrerupse, tremurând. Hermione se strădui să nu râdă. Simţind că era momentul să schimbe subiectul, Harry spuse:
— Vă amintiţi de toată apăraia aia de pe jos? De unde apăruse? Cineva a şters-o, probabil…
— Era cam pe aici, zise Ron, reuşind să se reculeagă pentru a face câţiva paşi spre scaunul lui Filch. În faţa uşii ăsteia…
Atinse clanţa de aramă, dar îşi retrase mâna imediat, de parcă l-ar fi ars.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Harry.
— Nu pot să intru aici, zise Ron cu seriozitate, este o toaletă de fete.
— Ah, Ron, dar n-are cum să fie nimeni înăuntru, spuse Hermione, ridicându-se şi apropiindu-se. Este locul Plângăcioasei Myrtle. Haideţi, să ne uităm.
Ignorând cu totul semnul mare pe care scria „Defect”, ea deschise uşa.
Era cea mai sumbră şi mai deprimantă baie în care in-trase Harry vreodată. Sub o oglindă mare, spartă şi pătată, se aflau nişte chiuvete ciobite, rânduite la perete. Podeaua era udă şi în ea se reflectau luminile de la cioturile câtorva lumânări pâlpâitoare. Uşile de lemn dinspre toalete erau zgâriate şi dezmembrate, ba chiar una dintre ele era scoasă din balamale.
Hermione le făcu semn să tacă şi se îndreptă spre cabina din fund. Când ajunse la ea, Hermione spuse:
— Bună, Myrtle, ce mai faci?
Harry şi Ron se duseră şi ei să vadă. Plângăcioasa Myrtle plutea pe rezervorul W.C.-ului, ştergându-şi bărbia.
— Aceasta este toaleta fetelor, făcu ea, privindu-i bănuitoare pe Ron şi pe Harry. Ei nu sunt fete…
— Nu, zise Hermione. Am vrut doar să le arăt cât… hm… de frumos este aici…
Făcu un semn spre oglinda veche şi murdară şi spre podeaua umedă.
— Întreab-o dacă nu a văzut ceva, îi suflă Harry lui Hermione printre dinţi.
— Ce i-ai şoptit? întrebă Myrtle, holbându-se la el.
— Nimic, spuse Harry repede. Vroiam să te întrebăm…
— Tare aş vrea ca oamenii să nu mă mai vorbească pe la spate! zise Myrtle, cu vocea înecată de lacrimi. Am şi eu sentimente, să ştiţi, chiar dacă sunt moartă…
— Myrtle, nimeni nu vrea să te supere, zise Hermione, Harry a vrut doar…
— Nimeni nu vrea să mă supere! Ce glumă bună! exclamă Myrtle. Viaţa mea a fost îngrozitoare aici şi acum vin oamenii şi se iau de mine chiar şi după moarte!
— Vroiam să te întrebăm dacă nu ai văzut ceva ciudat în ultimul timp, zise Hermione, repede, pentru că a fost atacată o pisică exact în faţa uşii tale, în noaptea de Halloween.
— Ai văzut pe cineva pe aici, în noaptea aia? spuse Harry.
— Nu eram atentă, zise Myrtle cu dramatism. Peeves m-a supărat atât de tare, încât am venit aici cu gând să mă sinucid. Apoi, desigur, mi-am amintit că sunt… că sunt…
— Deja moartă, zise Ron, încercând să o ajute.
Myrtle icni tragic, se ridică în aer, se întoarse şi plonjă cu capul înainte, în toaletă, împroşcându-i cu apă din cap până-n picioare, şi se făcu nevăzută. După sunetul suspinelor ei, se oprise undeva în curbura în formă de U.
Harry şi Ron rămăseseră cu gura căscată, dar Hermione ridică din umeri, vlăguită, şi zise:
— Dacă vreţi să ştiţi, a fost aproape veselă de data asta… Hai să mergem!
Harry abia închisese uşa, lăsând în urmă suspinele lui Myrtle, când o voce puternică îi făcu pe toţi trei să tresară.
— RON!
Percy Weasley se oprise în capul scărilor, cu insigna de Perfect strălucind, şi pe chip cu o expresie şocată.
— Este o toaletă de fete! exclamă el. Ce căutaţi…
— Doar aruncam o privire, ridică Ron din umeri. Indicii, ştii tu…
Percy se umflă într-un fel care-i aminti perfect lui Harry de doamna Weasley.
— Plecaţi d-de a-acolo, striga el, venind spre ei şi uşuindu-i cu bătăi din palme. Nu vă pasă ce ar putea crede lumea? Să vă întoarceţi iar aici, când toată lumea este la cină…
— Şi de ce nu ar trebui să fim aici? întrebă Ron, pornit, oprindu-se brusc şi privind spre Percy. Ascultă, noi n-am atins nici măcar un fir de păr de pe pisica aia!
— I-am spus şi eu acelaşi lucru lui Ginny, zise Percy, furios, dar tot mai crede că o să fiţi exmatriculaţi. N-am mai văzut-o până acum atât de supărată, plânge de mama focului. Ar trebui să te gândeşti la ea, toţi cei din primul an sunt foarte impresionaţi de chestia asta…
— Puţin îţi pasă ţie de Ginny, zise Ron, ale cărui urechi se înroşeau tot mai tare. Ţi-e teamă doar să nu-ţi stric şansele de a deveni Şef de Promoţie!
— O să iau cinci puncte de la Cercetaşi! îi anunţă Percy, atingându-şi insigna de Perfect. Şi sper că V-aţi învăţat minte! Fără detectivisme, sau îi scriu mamei!
Şi se depărtă, cu ceafa la fel de roşie, ca şi urechile lui Ron.
Harry, Ron şi Hermione se aşezară cât mai departe de Percy în camera de zi, în acea seară. Ron era încă foarte prost dispus şi făcea pată după pată pe tema pentru „Farmece”. Când încercă să ia bagheta şi să le şteargă, aprinse pergamentul. Scoţând aproape la fel de mult fum ca şi tema lui, Ron închise furios „Manualul-Standard de vrăji”, pentru anul II. Spre uimirea lui Harry, Hermione procedă în acelaşi fel.
— Dar cine poate fi, totuşi? spuse ea cu o voce calmă, ca şi când ar fi continuat o discuţie, pe care tocmai o începuseră. Cine ar vrea să-i elimine de la Hogwarts pe Non şi pe cei cu părinţi Încuiaţi?
— Să ne gândim, zise Ron, bătându-şi joc de ea. Care dintre bunele noastre cunoştinţe crede că cei care provin din Încuiaţi sunt gunoaie?
Se uită la Hermione. Hermione se uită la el, fără să se lase convinsă.
— Dacă te referi la Reacredinţă…
— Bineînţeles că la el! zise Ron. Ai auzit, doar, chestia cu „sânge-mâl”. Ei, şi tu, Hermione, nu este nevoie decât să te uiţi la mutra lui de şobolan, ca să-ţi dai seama că este vorba despre el…
— Reacredinţă, moştenitorul lui Viperin? întrebă Hermione sceptic.