— Gândeşte-te şi la familia lui, zise Harry, închizându-şi cărţile. Fiecare dintre ei au fost la Viperini, tot timpul se laudă cu asta. Ar putea fi foarte bine descendenţii lui Viperin. Tatăl lui e foarte rău.
— Ar putea să aibă cheia Camerei Secretelor de secole! zise Ron. Transmiţând-o din tată în fiu…
— Păi, zise Hermione prudentă, presupun că este posibil…
— Dar cum o putem dovedi? întrebă Harry, sumbru.
— Putem într-un fel, zise Hermione, încet, coborându-şi şi mai tare vocea şi aruncând o privire spre Percy. Desigur, va fi foarte greu. Şi periculos, foarte periculos… Am încălca vreo cincizeci de reguli ale şcolii, presupun…
— Dacă o să ai chef să ne explici în decursul viitoarei luni, să ne anunţi şi pe noi, da? făcu Ron, enervat.
— Bine, zise Hermione, rece. Trebuie să aflăm cum putem să intrăm în camera de zi a Viperinilor şi să-l întrebăm pe Reacredinţă câteva lucruri, fără ca el să-şi dea seama că suntem noi.
— Dar este imposibil, zise Harry, în timp ce Ron se prăpădea de râs.
— Nu, nu este, spuse Hermione. Am putea, dacă am face rost de PoliPoţiune!
— Ce mai e şi asta? întrebară Ron şi Harry într-un glas.
— Ne-a pomenit ceva despre ea Plesneală acum câteva lecţii…
— Poate crezi că noi nu avem altceva mai bun de făcut la „Poţiuni”, decât să-l ascultăm pe Plesneală…, bombăni Ron.
— Te transformă în altcineva. Gândiţi-vă! Ne-am putea preschimba în unii de la Viperini. Nu şi-ar da seama nimeni că suntem noi. Draco ne-ar spune totul. Probabil că deja trâmbiţează despre asta, chiar acum în camera lor de zi… Numai dacă l-am putea auzi…
— Chestia asta, PoliPoţiunea, mi se pare cam riscantă, zise Ron, încruntându-se. Ce s-ar întâmpla dacă am rămâne nişte Viperini pentru totdeauna?
— Trece după un timp, zise Hermione, fluturându-şi mâna, nerăbdătoare, dar o să fie foarte greu să facem rost de reţetă. Plesneală a zis că se află într-o carte care se numeşte „Poţiuni extrem de puternice” şi sunt sigură că este în partea interzisă a bibliotecii.
Exista un singur mod de a scoate o carte din zona interzisă: trebuia să ai un bilet semnat de un profesor.
— Totuşi nu văd de ce am avea nevoie de cartea asta, zise Ron, dacă nu avem de gând să preparăm poţiuni din ea.
— Cred, spuse Hermione, că dacă am lăsa impresia că avem nevoie de ea doar pentru a o citi, ca să pătrundem mai bine teoria poţiunilor, am avea o şansă…
— Ah, fiţi serioşi, n-o să ne creadă nici un profesor, zise Ron. Ar trebui să fie tare tâmpit…
Capitolul X
BALONUL-GHIULEA
La evenimentul dezastruos cu zânele, Profesorul Lock hart nu mai adusese creaturi vii în clasă. În schimb, le citea pasaje din cărţile lui şi câteodată dădea viaţă momentelor mai interesante. De obicei îl chema pe Harry să-l ajute cu acele exemplificări. Harry ajunsese să fie, rând pe rând, un sătean transilvănean, pe care Lockhart îl vindecase de un Blestem de Bâlbâială, un Yeti care răcise la cap şi un vampir care nu mai putea mânca decât salată, de când avusese de-a face cu Lockhart.
Şi în timpul următoarei ore de „Apărare contra Magiei Negre”, Harry fu adus în faţa clasei, de data aceasta jucând rolul unui vârcolac. Dacă nu ar fi avut un motiv foarte bine întemeiat pentru a-l menţine pe Lockhart bine dispus, ar fi refuzat.
— Un urlet frumos şi puternic, Harry… perfect! Şi atunci, nici n-o să vă vină să credeţi, am ţâşnit… uite aşa… l-am trântit la podea… astfel… şi cu o mână, am reuşit să-l ţin acolo… Cu cealaltă, i-am pus bagheta la gât… şi cu ultimele puteri am săvârşit extrem de complicata vrajă, Homorphus… Atunci a scos un geamăt demn de milă… haide, Harry… pe un ton mai înalt… Bravo!… blana a dispărut… colţii s-au retras… şi s-a transformat din nou în om. Simplu, dar eficace! Şi aşa, oamenii dintr-un alt sat îşi vor aminti de mine ca de un erou care i-a salvat de teroarea atacurilor vârcolacului, din fiecare lună.
Clopoţelul sună şi Lockhart se ridică de la catedră.
— Temă: scrieţi o poezie despre felul în care l-am înfrânt eu pe vârcolacul Wagga Wagga! Un exemplar al cărţii mele „Frumosul de mine” cu autograf, celui care compune cea mai bună poezie!
Elevii începură să plece. Harry se întoarse în fundul clasei, unde îl aşteptau Ron şi Hermione.
— Gata? bombăni Harry.
— Să mai aşteptăm până pleacă toată lumea, spuse Hermione, emoţionată. Acum…
Se apropie de catedra lui Lockhart, cu mâna încleştată pe o foaie, Harry şi Ron, în spatele ei.
— Ăăă… Domnule profesor Lockhart…, începu Hermione. Vroiam să iau cartea aceasta din bibliotecă. Pentru cultura mea generală. Întinse hârtia, mâna tremurându-i puţin. Dar am o problemă… este în sectorul interzis al bibliotecii, aşa că am nevoie de semnătura unui profesor… Sunt convinsă că m-ar ajuta să înţeleg mai bine ce vreţi să spuneţi în „Hoinărind cu vampirii” despre otrăvuri cu efect întârziat…
— Ah, „Hoinărind cu vampirii”! făcu Lockhart, luând biletul de la Hermione şi zâmbindu-i larg. Cred că este cartea mea preferată. Ţi-a plăcut?
— O, da, zise Hermione, entuziasmată. Cât de ingenios aţi fost când l-aţi prins pe ultimul vampir cu strecurătoarea de ceai…
— Ei bine, sunt sigur că nu se va supăra nimeni dacă îi voi oferi celei mai bune eleve a anului puţin ajutor, zise Lockhart, entuziasmat, şi scoase o pană enormă de păun. Da, frumoasă, nu? spuse el, citind greşit expresia revoltată de pe faţa lui Ron. De obicei o păstrez pentru autografe.
Făcu o semnătură mare şi şerpuită pe bilet şi i-l dădu înapoi Hermionei.
— Deci, Harry, zise Lockhart, în timp ce Hermione împături biletul cu degete nesigure şi îl strecură în geantă, mâine este primul joc de Vâjthaţ al sezonului, dacă nu mă înşel… Cercetaşii împotriva Viperinilor, nu? Am auzit că eşti un jucător important. Şi eu am fost căutător. Am fost solicitat să mă alătur Echipei Naţionale, dar am preferat să-mi dedic viaţa cercetării şi înfrângerii Magiei Negre. Totuşi, dacă simţi că ai nevoie de puţin antrenament separat, nu ezita să mă anunţi. Întotdeauna sunt fericit să le împărtăşesc din experienţa mea jucătorilor mai puţin pricepuţi…
Harry scoase un sunet neclar din gâtlej şi plecă grăbit după Ron şi Hermione.
— Nu-mi vine să cred! exclamă el, toţi trei examinând semnătura de pe bilet. Nici măcar nu s-a uitat ce carte vroiam!…
— Pentru că este un tembel fără creier, zise Ron. Dar cui îi pasă, am obţinut ce doream.
— Ia, te rog, nu este un tembel fără creier, zise Hermione, tăios, în timp ce aproape fugeau spre bibliotecă.
— Da, fiindcă a spus că eşti cea mai bună elevă a anului…
Îşi coborâră vocile, fiind înconjuraţi de liniştea sufocantă a bibliotecii.
Madam Pince, bibliotecara, era o femeie slabă şi enervantă, care arăta ca un vultur malnutrit.
— „Poţiuni extrem de puternice”? repetă ea, bănuitoare, încercând să ia biletul din mâna Hermionei, dar ea nu îi dădu drumul.
— Mă întrebam dacă nu aş putea să păstrez biletul…, spuse ea pe nerăsuflate.
— Of, haide, zise Ron, smulgându-i-l din mână şi dându-i-l lui Madam Pince. O să-ţi facem rost de un alt autograf. Lockhart ar semna orice care stă nemişcat suficient de mult timp.
Madam Pince puse biletul în lumină, de parcă ar fi vrut să vadă dacă nu-i falsificat, dar trecu testul. Se plimbă printre rafturile impresionante şi se întoarse peste câteva secunde cu o carte mare, aparent mucegăită. Hermione o puse cu grijă în ghiozdanul ei şi plecară, încercând să nu meargă prea repede şi să nu pară prea vinovaţi.