Cinci minute mai târziu, erau baricadaţi iar în baia defectă a Plângăcioasei Myrtle. Hermione ignorase protestele lui Ron care subliniau faptul că era ultimul loc în care ar intra orice om în deplinătatea facultăţilor mintale. Aveau intimitatea asigurată. Myrtle plângea în toaleta ei, dar ei o ignorau complet, aşa cum făcea şi ea, de altfel.
Hermione deschise cu grijă cartea „Poţiuni extrem de puternice” şi toţi trei se aplecară asupra paginilor pătate de umezeală. Chiar de la prima privire era evident de ce se afla în sectorul interzis. Unele dintre poţiuni aveau urmări groteşti, de neconceput, şi mai erau şi nişte ilustraţii foarte neplăcute, de exemplu, un om care părea că fusese întors pe dos şi o vrăjitoare din al cărei cap creşteau mai multe perechi de mâini.
— Uite-o, zise Hermione, emoţionată, găsind pagina intitulată „PoliPoţiunea”.
Era ilustrată cu desene cu oameni transformaţi pe jumătate în alţi oameni. Harry spera din tot sufletul că artistul îşi imaginase doar expresia durerii insuportabile de pe chipul lor.
— Este cea mai complicată poţiune despre care am citit în viaţa mea, zise Hermione, în timp ce examinau reţeta. Aripi dantelate de muşte, lipitori, alge culese după flux şi ghemotoace de iarbă, şopti ea, urmărind cu degetul lista ingredientelor. Păi, se găsesc destul de uşor, sunt în dulap, la îndemâna elevilor, putem să ne servim de acolo. Aaaah, uite, pudră de corn de Bicorn… nu ştiu de unde o s-o luăm pe asta… Piele sfâşiată de bizon… nici asta nu va fi uşor… şi, bineînţeles, puţin din persoana în care vrem să ne preschimbăm.
— Poftim? spuse Ron, tăios. Ce vrei să spui, puţin din persoana în care vrem să ne preschimbăm? Eu nu am de gând să beau nimic care să conţină unghiile de la picioarele lui Crabbe…
Hermione continuă de parcă nici nu-l auzise.
— Nu avem de ce să ne facem griji pentru asta, părţile alea se pun la sfârşit…
Ron se întoarse, fără grai, spre Harry, care avea alte griji însă.
— Îţi dai seama cât va trebui să furăm, Hermione? Piele sfâşiată de bizon, asta nu se găseşte, cu siguranţă, în dulapul elevilor. Ce o să facem, o să intrăm în depozitele personale ale lui Plesneală? Nu cred că este o idee foarte bună…
— Ei bine, dacă voi daţi bir cu fugiţii, foarte bine, spuse ea. Avea pete roz în obraji şi ochii îi erau mai strălucitori ca de obicei.
— Eu nu vreau să încalc regulile, ştiţi prea bine, dar cred că a-i ameninţa pe cei cu părinţi Încuiaţi este mult mai grav, decât a prepara o poţiune complicată. Dar dacă nu vreţi să aflaţi dacă este vorba de Reacredinţă, mă duc chiar acum la Madam Pince şi returnez cartea…
— N-ara crezut că voi trăi ziua când tu ne vei convinge pe noi să încălcăm regulile, zise Ron. Bine, o s-o facem… Dar fără unghiile de la picioare, da?
— Oricum, cât timp ne va lua s-o facem? întrebă Harry, în timp ce Hermione, care părea mai fericită acum, deschise din nou cartea.
— Păi, având în vedere că algele de după flux trebuiesc culese când este lună plină şi aripile dantelate trebuie să fiarbă douăzeci şi una de zile… cred că va fi gata cam într-o lună, dacă vom putea găsi toate ingredientele.
— O lună? zise Ron. Reacredinţă i-ar putea ataca pe toţi cei care provin din Încuiaţi până atunci!
Dar ochii Hermionei se subţiară iarăşi periculos şi adăugă cu calm:
— Dar este cel mai bun plan pe care-l avem… Cu toată viteza înainte!
Însă, în timp ce Hermione verifica dacă puteau să plece din baie fără să-i vadă nimeni, Ron îi şopti lui Harry:
— Ar fi mult mai simplu dacă l-ai putea da jos pe Draco de pe mătură, mâine.
Harry se trezi devreme în sâmbăta aceea şi se gândi puţin la meciul de Vâjthaţ care urma. Avea emoţii, mai ales când îşi imagina la ce ar spune Baston dacă ar pierde Cercetaşii, dar şi la gândul de a înfrunta o echipă cu cele mai rapide mături de competiţie de pe lume. Niciodată până atunci nu-şi dorise să-i bată pe Viperini atât de tare ca în acel moment.
După o jumătate de oră de când stătea în pat, cu un gol în stomac, se sculă şi se duse devreme la micul dejun, unde găsi restul echipei Cercetaşilor, la masa lungă, goală, toţi părând încordaţi şi vorbind puţin.
Ora unsprezece se apropia şi toată şcoala începu să se îndrepte spre stadionul de Vâjthaţ. Era o zi cam înnorată, cu un iz de ploaie în aer. Înainte să intre în vestiar, Ron şi Hermione veniră repede la Harry să îi ureze baftă. Echipa îşi puse mantiile roşii ale Cercetaşilor, apoi se aşeză să asculte tradiţionalul discurs de îmbărbătare al lui Baston, dinainte de meci.
— Viperinii au mături mai bune ca noi, începu el, nu are rost să negăm asta. Dar noi avem oameni mai buni pe mături. Ne-am antrenat mult mai mult ca ei, am zburat pe orice vreme… („Foarte adevărat”, bombăni George Weasley. „Nu am apucat să mă usuc cum trebuie din august şi până acum!”)… şi îi vom face să regrete ziua în care l-au lăsat pe viermele ăla de Reacredinţă să cumpere postul de căutător din echipa lor.
Cu pieptul umflat de emoţie, Baston se întoarse spre Harry.
— Depinde de tine, Harry, să demonstrezi că un căutător trebuie să aibă ceva mai mult decât banii lui babacu'. Prinde hoţoaica aurie înaintea lui Reacredinţă sau mori încercând, Harry, pentru că trebuie să câştigăm astăzi, trebuie.
— Deci, fii relaxat, Harry, spuse Fred, făcându-i cu ochiul.
Când ajunseră pe teren, îi întâmpină un potop de zgomote, majoritatea urale, deoarece Ochii-de-Şoim şi Astro-pufii abia aşteptau să-i vadă învinşi pe Viperini, dar din mulţime se auzeau şi Viperinii, huiduind şi fluierând. Madam Hooch, arbitrul de Vâjthaţ, le ceru lui Baston şi Flint să dea mâna, ceea ce şi făcură, aruncând-mi priviri aprige, strângându-şi mâinile chiar mai tare decât ar fi fost cazul.
— La semnalul meu, zise Madam Hooch, trei… doi… unu! În uralele mulţimii, care le dădeau aripi, cei paisprezece jucători se ridicară spre cerul plumburiu. Harry zbură mai sus decât toţi ceilalţi, încercând să zărească hoţoaica.
— Ce mai faci, Însemnatule? strigă Reacredinţă, ţâşnind pe sub Harry, de parcă ar fi vrut să-i demonstreze viteza măturii sale.
Harry nici nu avu timp să răspundă. În clipa aceea, veni în viteză spre el un balon-ghiulea, mare şi negru. Îl evită în ultima clipă, simţind chiar că îi atinge părul, când trecu pe lângă el.
— Era gata-gata, Harry! zise George, venind lângă el cu bâta în mână, pregătit să trimită balonul-ghiulea înapoi spre unul dintre Viperini. Harry îl văzu pe George lovind cu putere spre Adrian Pucey, dar balonul-ghiulea îşi schimbă direcţia în aer şi veni iar ţintă spre Harry.
Harry coborî repede pentru a-l evita şi George reuşi să îl lovească tare, trimiţându-l spre Draco. Pentru a doua oară, balonul-ghiulea coti iar ca un bumerang şi se îndreptă spre capul lui Harry.
Harry acceleră şi o zbughi spre capătul opus al terenului. Auzea clar balonul-ghiulea şuierând în spatele lui. Dar ce se întâmpla? Baloanele-ghiulea nu se concentrau niciodată asupra unui singur jucător, în felul acela, rolul lor era să dea jos de pe mătură cât mai mulţi jucători…
Fred Weasley aşteptă balonul-ghiulea la capătul celălalt. Harry se feri, timp în care Fred lovi balonul-ghiulea cu toată forţa.
— Gata! strigă Fred, fericit, dar se înşela.
Ca şi când ar fi fost atras de Harry, ca de un magnet puternic, balonul-ghiulea goni iar spre el şi Harry fu nevoit să se îndepărteze cu toată viteza.