O stranie şi neplăcută senzaţie îl fulgeră pe Harry, începând de la umăr şi până în vârfurile degetelor. Simţi cum parcă i se dezumfla mâna. Nu îndrăzni să se uite la ce se întâmpla. Închise ochii, întoarse capul în partea opusă braţului său, dar cele mai negre gânduri îi fură confirmate de strigătele uluite ale mulţimii de deasupra lui şi de Colin Creevey care făcea poze frenetic. Nu-l mai durea braţul… însă nici nu-l mai simţea ca pe un braţ normal.
— Ah, zise Lockhart. Da… Uneori se mai poate întâmpla şi asta. Important este că oasele nu mai sunt rupte. Deci, Harry du-te tu frumos în aripa spitalului… Ah, domnule Weasley, domnişoară Granger, îl puteţi escorta?… Şi Madam Pomfrey vă va… hm… curăţa puţin…
Ridicându-se, Harry simţi că îşi pierde echilibrul. Trăgând aer în piept, privi cu teamă spre mâna lui stângă. Ce văzu aproape că îl făcu să leşine din nou.
Din mâneca veşmintelor se ivea ceea ce părea a fi o mănuşă de cauciuc, groasă, de culoarea pielii. Încercă să-şi mişte degetele. Nu se întâmplă nimic.
Lockhart nu pusese la loc oasele de la mâna lui Harry. I le scosese, pur şi simplu!
Madam Pomfrey nu fu încântată deloc.
— Ar fi trebuit să vii direct la mine! răcni ea, ridicând jalnica rămăşiţă beteagă a ceea ce fusese cândva un braţ normal. Pot să lipesc oase la loc într-o secundă… dar să le fac din nou…
— Dar o să puteţi, nu? întrebă Harry, disperat.
— Sigur că da, dar va fi dureros, spuse Madam Pomfrey, sumbru, aruncându-i lui Harry o pijama. Va trebui să rămâi aici la noapte…
Hermione aşteptă lângă paravanul tras în jurul patului lui Harry, în timp ce Ron îl ajuta să-şi pună pijamaua. Le luă ceva timp până îndesară în mânecă mâna cauciucată, dezosată.
— Acum o să-i mai iei apărarea lui Lockhart, Hermione, ei, ce zici? strigă Ron, trăgând prin manşetă de degetele inerte ale lui Harry. Dacă Harry ar fi dorit o dezosare, ar fi cerut-o, nu crezi?
— Oricine poate greşi, zise Hermione, şi oricum nu te mai doare, nu-i aşa Harry?
— Nu, spuse Harry, dar nici nu pot să fac nimic cu el!… Se prăbuşi pe pat, braţul căzându-i inert pe lângă trup. Hermione şi Madam Pomfrey ieşiră de după paravan.
Madam Pomfrey avea o sticlă cu ceva, pe care scria „PlusSchelet”.
— Te aşteaptă o noapte grea, zise ea, întinzându-i un pahar din care ieşeau aburi. Creşterea oaselor nu e o treabă uşoară…
Ca şi băutul PlusSchelet-ului, de altfel! Îi arse gura şi gâtul, coborând spre stomac, făcându-l să tuşească şi să se zbată. Încă bombănind ceva despre profesorii inapţi, Madam Pomfrey se retrase, lăsându-i pe Ron şi pe Hermione să-l ajute pe Harry să bea nişte apă.
— Am câştigat totuşi, zise Ron, un zâmbet apărându-i pe chip. Ai prins-o, nu glumă! Dacă i-ai fi văzut faţa lui Draco… Te-ar fi sfâşiat!
— Vreau să ştiu cum a vrăjit balonul ăla ghiulea…, zise Hermione, îngândurată.
— Putem adăuga asta la lista lucrurilor de care îl vom întreba după ce vom lua PoliPoţiunea, spuse Harry, adâncindu-se în pernele de la spatele său. Sper să fie mai bună la gust decât chestia asta…
— Cu bucăţi de Viperini în ea? Cred că glumeşti, zise Ron.
În acel moment, uşa spitalului se dădu de perete. Murdari şi uzi leoarcă, restul membrilor echipei Cercetaşilor veniseră să-l vadă pe Harry.
— Un zbor incredibil, Harry, zise George. Tocmai l-am văzut pe Marcus Flint urlând la Reacredinţă. Ceva în legătură cu faptul că avea hoţoaica deasupra capului şi n-a văzut-o… Draco nu părea prea mulţumit.
Aduseseră prăjituri, dulciuri şi sticle cu suc de dovleac. Se adunară în jurul patului lui Harry şi iniţiară ceea ce părea a fi o petrecere reuşită, când Madam Pomfrey intră ca o furtună, strigând:
— Băiatul ăsta are nevoie de odihnă, are treizeci şi trei de oase care trebuie să-i crească la loc! Afară! AFARA!
Şi Harry rămase singur, cu nimic altceva care să-l distragă de la durerile sfredelitoare din braţul amorţit.
Câteva ore mai târziu, Harry se trezi deodată în întunericul ca tăciunele şi scoase un geamăt de durere. Acum îşi simţea mâna de parcă ar fi fost plină cu aşchii mari. Pentru moment, crezu că durerea îl trezise. Apoi, străfulgerat de groază, îşi dădu seama că cineva îi ştergea fruntea în întuneric.
— Dă-te la o parte! strigă el. Dobby!
Ochii bulbucaţi ca nişte mingi de tenis ai spiriduşului de casă îl fixau pe Harry prin noapte. O singură lacrimă aluneca pe nasul său lung şi ascuţit.
— Harry Potter s-a întors la şcoală, şopti el, dezamăgit. Dobby l-a prevenit iar şi iar pe Harry Potter. Ah, domnule, de ce nu i-a dat Harry Potter ascultare lui Dobby? De ce nu s-a întors Harry Potter acasă, când a pierdut trenul?
Harry se ridică pe perne şi îndepărtă bureţelul cu care îi ştergea Dobby fruntea.
— Ce cauţi aici? spuse el. Şi de unde ştii că am pierdut trenul?
Buza lui Dobby tremură, iar Harry fu brusc cuprins de o bănuială.
— Tu ai fost! şopti el. Tu ai făcut ca bariera să nu ne lase să trecem!
— Într-adevăr, domnule, zise Dobby, dând din cap cu putere, cu urechile fluturându-i de o parte şi de alta. Dobby s-a ascuns şi l-a urmărit pe Harry Potter şi a blocat bariera, apoi Dobby a trebuit să-şi ardă mâinile cu fierul de călcat…
Îi arătă lui Harry zece degete lungi, bandajate…
— … dar lui Dobby nu i-a păsat, domnule, pentru că îl credea pe Harry Potter în siguranţă, şi nu s-a gândit Dobby nici măcar o secundă că Harry Potter va ajunge pe altă cale la şcoală!
Se legănă înainte şi înapoi, scuturându-şi capul hidos.
— Dobby a fost atât de şocat când a auzit că Harry Potter s-a întors la Hogwarts, încât a ars mâncarea stăpânilor! De o asemenea biciuire Dobby nu a mai avut parte niciodată în viaţa lui, domnule…
Harry căzu iar între perne.
— Eu şi Ron era să fim exmatriculaţi din cauza ta, spuse el, aprig. Ar fi bine să dispari înainte să mi se formeze oasele la loc, Dobby, sau s-ar putea să te sugrum.
Dobby îşi suflă nasul în colţul pernei murdare pe care o purta, arătând atât de jalnic, încât Harry simţi cum îi scădea furia, împotriva voinţei lui.
— De ce porţi chestia aia? întrebă el, curios.
— Asta, domnule? zise Dobby, trăgând de faţa de pernă murdară. Este semnul sclaviei unui spiriduş de casă, domnule. Familia are grijă ca nu cumva să-i dea lui Dobby vreo şosetă, domnule, pentru că atunci ar fi liber să plece din casa lor pentru totdeauna.
Dobby îşi şterse ochii bulbucaţi şi spuse deodată:
— Harry Potter trebuie să se întoarcă acasă! Dobby a crezut că balonul-ghiulea îl va convinge să…
— Tu ai făcut asta? zise Harry, înfuriindu-se iar. Cum adică, tu l-ai pus să mă omoare?
— Nu să vă omoare, domnule, niciodată să vă omoare! zise Dobby, şocat. Dobby vrea să-i salveze viaţa lui Harry Potter! Mai bine să fie trimis acasă, grav rănit, decât să rămână aici, domnule! Dobby nu a vrut, domnule, decât ca Harry Potter să fie atât de tare rănit, încât să fie trimis acasă!
— A, doar atât? spuse Harry, supărat. Ce drăguţ din partea ta! Presupun că o să-mi spui de ce ai vrut să fiu trimis acasă în bucăţi?
— Ah, dacă ar şti Harry Potter! gemu Dobby, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe jerpelita faţă de pernă. Dacă ar şti Harry Potter cât înseamnă el pentru noi, cei săraci, sclavii, scursurile lumii magiei! Dobby îşi aminteşte cum era când Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit era în culmea puterii sale, domnule! Noi spiriduşii de casă eram trataţi ca nişte nimicuri, domnule! Desigur, Dobby încă mai este tratat ca un nimic, domnule, dar pentru cei mai mulţi din neamul meu, domnule, viaţa a devenit mai suportabilă, de la triumful dumneavoastră asupra Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit. Harry Potter a supravieţuit, iar puterea Lordului Întunericului s-a sfârşit, şi a însemnat un nou început, domnule, iar Harry Potter a strălucit ca un simbol al speranţei pentru cei care credeau că zilele întunecate nu se vor termina niciodată, domnule… Iar acum, la Hogwarts, se vor întâmpla lucruri groaznice, poate chiar se întâmplă deja, şi Dobby nu-l poate lăsa pe Harry Potter să rămână aici, acum că se repetă istoria şi Camera Secretelor este deschisă din nou…