Dobby încremeni, îngrozit, apoi înşfacă repede carafa cu apă de pe noptiera lui Harry şi se pocni în cap cu ea. După câteva minute, se târî iar pe pat, uitându-se saşiu şi bombănind:
— Dobby rău, Dobby foarte rău…
— Deci, există o Cameră a Secretelor? şopti Harry. Şi… ai spus că a mai fost deschisă şi înainte? Spune-mi, Dobby, te rog!
Apucă încheietura osoasă a spiriduşului, în momentul în care mâna lui Dobby se îndrepta iar spre carafa cu apă.
— Dar eu nu am părinţi Încuiaţi… cum pot fi pus în pericol de cel ce este în Cameră?
— Ah, domnule nu mai întrebaţi nimic, nu-l mai întrebaţi nimic pe bietul Dobby, exclamă spiriduşul, ochii săi părând şi mai holbaţi în întuneric. Faptele întunecate sunt plănuite în acest loc, iar Harry Potter nu trebuie să fie aici când se vor întâmpla. Duceţi-vă acasă… Harry Potter nu trebuie să se amestece în asta, domnule, este mult prea periculos…
— Cine este, Dobby? spuse Harry, ţinându-l bine pe Dobby de încheietură, pentru a-l opri să se lovească iar cu carafa de apă. Cine a deschis-o? Cine a deschis-o ultima dată?
— Dobby nu poate, domnule, Dobby nu poate, Dobby nu trebuie să spună! chiţăi spiriduşul. Întoarce-te acasă, Harry Potter, întoarce-te acasă!
— Nu mă duc nicăieri! spuse Harry, hotărât. Una dintre prietenele mele are părinţi Încuiaţi, va fi prima pe listă, acum, că a fost deschisă Camera…
— Harry Potter îşi pune viaţa în pericol pentru prietenii săi! gemu Dobby, entuziasmat, dar şi deprimat, în acelaşi timp. Atât de nobil! Atât de curajos! Dar trebuie să se salveze, Harry Potter nu trebuie să…
Dobby încremeni deodată, urechile sale ca de liliac tremurând. Şi Harry auzise. Răzbăteau paşi de pe coridorul de afară.
— Dobby trebuie să plece! zise spiriduşul, îngrozit.
Se auzi un pocnet puternic şi dintr-o dată Harry simţi că nu mai are nimic în pumnul încleştat. Se culcă, cu ochii aţintiţi pe uşa întunecată. Paşii se apropiau.
În câteva minute, Dumbledore intră cu spatele pe uşa dormitorului, purtând un halat gros de lână şi o căciuliţă de noapte. Căra un capăt a ceea ce părea a fi o statuie. Profesoara McGonagall apăru o secundă mai târziu, cărând partea de jos a statuii. Împreună, o aşezară pe un pat.
— Cheam-o pe Madam Pomfrey, şopti Dumbledore şi profesoara McGonagall trecu grăbită pe lângă patul lui Harry şi dispăru.
Harry stătea cât putea de nemişcat, prefăcându-se că dormea. Auzi voci neliniştite şi profesoara McGonagall apăru iar, urmată îndeaproape de Madam Pomfrey, care îşi punea o jachetă peste cămaşa de noapte. Auzi o exclamaţie uimită.
— Un alt atac, zise Dumbledore. Minerva l-a găsit pe scări.
— Erau nişte ciorchini de struguri lângă el, spuse profesoara McGonagall. Credem că se furişa aici să-l vadă pe Harry Potter.
Stomacul lui Harry se strânse, ghiorţăind. Încet şi cu grijă, se ridică puţin pentru a putea privi statuia de pe pat. O rază a lunii îi lumină faţa îngrozită a statuii.
Era Colin Creevey. Ochii săi erau holbaţi şi mâinile înţepenite în faţa lui, cu aparatul de fotografiat în ele.
— Împietrit? şopti Madam Pomfrey.
— Da, zise profesoara McGonagall. Dar mă cutremur la gândul… dacă Albus nu ar fi coborât scările ca să-şi ia nişte ciocolată fierbinte, cine ştie ce s-ar fi…
Toţi trei îl examinară pe Colin. Apoi Dumbledore se aplecă peste el şi îi smulse aparatul de fotografiat din mâinile rigide.
— Crezi că a reuşit să-i facă o poză atacatorului? întrebă profesoara McGonagall, plină de speranţă.
Dumbledore nu răspunse. Deschise aparatul de fotografiat.
— Dumnezeule Mare! zise Madam Pomfrey.
Un jet de abur ţâşni din aparatul de fotografiat. Harry, trei paturi mai încolo, simţi mirosul neplăcut de plastic topit.
— S-a topit, zise Madam Pomfrey, nedumerită, s-a topit de tot…
— Ce înseamnă asta, Albus? întrebă speriată profesoara McGonagall.
— Înseamnă, zise Dumbledore, că într-adevăr Camera Secretelor a fost iar deschisă!
Madam Pomfrey îşi duse mâinile la gură. Profesoara McGonagall îl privi disperată pe Dumbledore.
— Dar Albus… eşti sigur… cine?…
— Nu cine este întrebarea, zise Dumbledore, uitându-se la Colin. În-trebarea este cum…
După cum vedea Harry pe chipul întunecat al profesoarei McGonagall, nici ea nu ştia mai multe decât el.
Capitolul XI
CLUBUL DUELIŞTILOR
Harry se trezi duminică dimineaţa în dormitorul scăldat în lumina sclipitoare a iernii şi cu mâna cu oase din nou, dar ţeapănă. Se ridică repede şi privi spre patul lui Colin, care fusese însă ascuns după paravanul înalt, în spatele căruia se schimbase Harry ieri. Văzând că era treaz, Madam Pomfrey veni cu o tavă cu mâncare şi începu să-i îndoaie şi să-i întindă degetele şi cotul.
— Totul este în ordine, zise ea, în timp ce el mânca neîndemânatic, cu mâna stângă. După ce termini de mâncat, poţi să pleci.
Harry se îmbrăcă cât de repede putu şi se îndreptă grăbit spre Turnul Cercetaşilor, dorind cu disperare să le spună lui Ron şi Hermionei despre Colin şi Dobby, dar nu erau acolo. Harry porni în căutarea lor, întrebându-se unde ar putea fi şi fiind puţin jignit la gândul că puţin le păsa lor dacă el avea iar oase sau nu.
Trecând pe lângă bibliotecă, Percy Weasley ieşi repede de acolo, părând mult mai fericit decât ultima dată când îl văzuse.
— A, bună, Harry, spuse el. Ai zburat excelent ieri, chiar formidabil! Cercetaşii sunt în fruntea clasamentului în Cupa Caselor… Ne-ai adus cincizeci de puncte!
— I-ai văzut cumva pe Ron şi pe Hermione? întrebă Harry.
— Nu, nu i-am văzut, zise Percy, pierindu-i zâmbetul. Sper că Ron nu este în vreo altă toaletă de fete…
Harry se strădui să schiţeze un zâmbet, îl aşteptă să se îndepărteze şi apoi se duse direct spre toaleta Plângăcioasei Myrtle. Nu putea să înţeleagă de ce s-ar fi dus iar Ron şi Hermione acolo, dar după ce se asigură că nici Filch sau vreun Perfect nu erau prin apropiere, deschise uşa şi auzi voci dintr-o cabină închisă.
— Eu sunt, spuse el, închizând uşa în urma lui. Se auzi o bufnitură, un PLEOSC! şi un icnet din cabină. Văzu un ochi prin gaura cheii.
— Harry! zise Hermione. Ne-ai speriat de moarte. Vino… Cum îţi mai este mâna?
— Bine, zise Harry, strecurându-se în cabină.
Un ceaun vechi era plasat pe toaletă şi un sfârâit îl anunţă pe Harry că fusese aprins un foc sub el. A încropi focul prin farmece era una dintre specialităţile Hermionei.
— Am fi venit să te luăm, dar ne-am hotărât să începem prepararea PoliPoţiunii, îi explică Ron, în timp ce Harry închidea cu greu cabina, în urma lor. Am căzut de acord că este cea mai bună ascunzătoare.