— Dumnezeule, Dumnezeule, zise Lockhart, strecurându-şe prin mulţime şi cercetând ravagiile duelurilor. Ridică-te, Macmillan… încetişor… domnişoară Fawcett… ţine strâns, se opreşte din sângerare într-o secundă, Boot…
— Cred că ar trebui să vă învăţ cum să blocaţi farmecele rău intenţionate, zise Lockhart, stând siderat în centrul camerei.
Se uită la Plesneală, ai cărui ochi negri scânteiau, şi privi repede în altă parte.
— O pereche… cine vrea? Poponeaţă şi Finch-Fletchley, ce ziceţi?
— E o idee proastă, profesore Lockhart, zise Plesneală, apropiindu-se ca un liliac mare şi răuvoitor. Poponeaţă provoacă dezastre chiar şi cu cele mai simple vrăji. Iar ce a mai rămas din Finch-Fletchley se va trimite la spital, într-o cutie de chibrituri.
Faţa roz şi rotundă a Iui Neville se făcu şi mai roz.
— Ce zici de Reacredinţă şi de Potter? zise Plesneală, cu un zâmbet strâmb.
— O idee excelentă! spuse Lockhart, aducându-i pe Harry şi pe Reacredinţă în mijlocul sălii, în timp ce mulţimea se dădu la o parte pentru a le face loc.
— Acum, Harry, zise Lockhart, când Draco îşi va îndrepta bagheta spre tine, tu fă aşa…
Îşi ridică propria baghetă, încercă să o arunce şi să o întoarcă, dar o scăpă din mână. Plesneală rânji, în timp ce Lockhart o ridică repede, spunând:
— Uuuups!… Bagheta mea este puţin cam prea entuziasmată…
Plesneală se apropie de Reacredinţă, se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Draco rânji. Harry îl privi speriat pe Lockhart şi spuse:
— Domnule profesor, puteţi să îmi mai arătaţi o dată chestia aceea cu blocatul?
— Ţi-e frică? mormăi Draco, în aşa fel încât să nu-l audă Lockhart.
— Ai vrea tu! zise Harry din colţul gurii.
Lockhart îl bătu pe umăr vesel pe Harry.
— Fă doar ce am făcut eu, Harry!
— Ce, să scap bagheta?
Dar Lockhart nu era atent.
— Trei… doi… unu… Start! strigă el.
Reacredinţă îşi ridică repede bagheta şi ţipă:
— Serpensotia!
Capătul baghetei sale explodă. Harry privi îngrozit cum un şarpe negru şi lung ţâşni din ea, căzu greoi pe podea între ei şi se ridică, pregătit să atace. Se auziră ţipete, în timp ce mulţimea se dădu în lături, încetişor, eliberând podeaua.
— Nu te mişca, Potter, zise Plesneală leneş, evident bucurându-se să-l vadă pe Harry încremenit, ochi în ochi cu şarpele furios. Te scap eu de el…
— Lasă-mă pe mine! strigă Lockhart.
Îndreptă bagheta spre şarpe şi se auzi un zgomot puternic. Şarpele, în loc să dispară, zbură la opt metri în aer şi căzu iar pe podea cu o bufnitură puternică. Mânios şi şuierând furios, se târî până la Finch-Fletchley şi se ridică iarăşi, cu colţii dezgoliţi, pregătit să atace.
Harry nu putu spune sigur ce anume îl determinase să acţioneze aşa. Nici măcar nu îşi dădu seama când se hotărâse să o facă. Tot ce ştia era că picioarele îl purtaseră înainte, de parcă ar fi alunecat pe roţi, şi că strigase stupid la şarpe:
— Lasă-l!
Şi ca prin minune… inexplicabil… şarpele se prăbuşi la podea, docil ca un furtun de grădină mai gros şi negru, acum privindu-l în ochi pe Harry. Harry simţi cum frica i se scurge din corp. Ştia că şarpele nu va mai ataca pe nimeni de acum înainte. Deşi ştia acest lucru, nu avea cum să îl explice.
Se uită la Justin, zâmbind, aşteptându-se să-l vadă bucuros sau năucit sau chiar recunoscător… dar cu siguranţă nu se aştepta să-l vadă supărat şi îngrozit!…
— Ce, îţi arde de joacă? strigă el şi, înainte ca Harry să-i poată spune ceva, Justin se întoarse şi ieşi ca o furtună din sală.
Plesneală înaintă un pas, făcu un semn cu mâna şi şarpele dispăru într-un nor mic, negru. Şi Plesneală se uita la Harry într-un fel neaşteptat: o privire şireată şi calculată, care nu-i plăcea deloc lui Harry. Era conştient şi de şoaptele celor de lângă perete. Apoi simţi că îl trage cineva de mantie, de la spate.
— Hai, îi spuse Ron la ureche. Mişcă-te… hai…
Ron îl scoase din sală şi Hermione veni după ei. În timp ce ieşeau pe uşă, cei de pe ambele părţi se dădură la o parte de parcă le-ar fi fost frică să nu se molipsească de ceva de la el. Harry habar nu avea ce se întâmpla şi nici Ron sau Hermione nu îi explicară, până nu îl duseră în camera de zi din Turnul Cercetaşilor. Acolo, Ron îl împinse într-un fotoliu şi îi spuse:
— Eşti un Reptomit. De ce nu ne-ai spus?
— Sunt un ce? întrebă Harry.
— Un Reptomit! zise Ron. Poţi să vorbeşti cu şerpii!
— Ah, da, spuse Harry. Adică, este doar a doua oară când am făcut acest lucru. L-am speriat fără să vreau pe vărul meu, Dudley, cu un boa constrictor, odată, la Grădina Zoologică… e o poveste lungă…, dar şarpele îmi spunea că nu văzuse niciodată Brazilia şi într-un fel l-am eliberat fără să fiu conştient de ce fac. Asta era înainte să aflu că sunt vrăjitor…
— Un boa constrictor ţi-a spus că nu a văzut niciodată Brazilia? repetă Ron, abia şoptit.
— Şi ce? zise Harry. Sunt sigur că mulţi dintre cei de aici o pot face…
— Ba nu pot, zise Ron. Nu este un dar des întâlnit. Harry, e de rău…
— Ce e de rău? zise Harry, începând să se enerveze. Ce-aţi păţit cu toţii? Ascultaţi, dacă nu i-aş fi spus şarpelui să-l lase în pace pe Justin…
— Ah, asta i-ai spus?
— Ce vrei să spui? Erai acolo… m-ai auzit doar…
— Te-am auzit vorbind limba reptomită, zise Ron, limba şerpilor. Ai fi putut să-i spui orice. Nici nu mă mir că Justin a intrat în panică, suna de parcă ai fi pus şarpele să atace pe cineva sau ceva. A fost înfricoşător, să ştii.
Harry rămase tablou.
— Am vorbit o altă limbă? Dar… nu mi-am dat seama… Cum pot vor-bi o limbă fără să-mi dau seama că pot să o vorbesc?
Ron ridică din umeri. Şi el şi Hermione arătau de parcă ar fi murit cineva. Harry nu înţelegea ce era atât de groaznic.
— Vreţi să-mi spuneţi cu ce am greşit oprind un şarpe mare şi urât să-l muşte pe Justin de cap? spuse el. Ce mai contează cum am făcut-o, atâta timp cât Justin nu se va alătura Clubului Decapitaţilor?
— Contează, zise Hermione, spunând ceva într-un sfârşit, pe un ton scăzut, pentru că vorbitul cu şerpii era lucrul care l-a făcut celebru pe Salazar Viperin. De aceea, simbolul casei Viperinilor este un şarpe.
Harry rămase cu gura căscată.
— Exact, zise Ron. Şi acum toată şcoala o să creadă că eşti stră-stră-stră-stră-stră-nepotul lui sau ceva de genul ăsta…
— Dar nu sunt, zise Harry, cuprins de o panică, pe care nu putea să şi-o explice.
— O să vezi că o să-ţi fie foarte greu să dovedeşti că n-ai nimic de-a face cu ei! spuse Hermione. A trăit acum vreo două sute de ani, ai putea fi…
Harry rămase treaz ore întregi în acea noapte. Printr-o gaură dintre draperiile de la patul lui, privea cum zăpada începea să cadă dincolo de fereastra turnului şi îşi punea zeci de întrebări.
Ar fi putut fi descendent din Salazar Viperin? Nu ştia nimic despre familia din partea tatălui, dacă stătea să se gândească… Familia Dursley îi interzisese întotdeauna să pună întrebări despre rudele sale din lumea magiei.
Încet, Harry încercă să spună ceva în limba reptomită. Cuvintele nu vroiau să-i iasă din gură. Se părea că trebuia să fie faţă în faţă cu şarpele, pentru a putea să o facă.