„Dar sunt Cercetaş”, se mai gândi Harry. „Jobenul Magic nu m-ar fi trimis aici, dacă aş fi avut sânge Viperin…”
„Ei”, îi zise o voce răutăcioasă din capul său, „dar Jobenul Magic a ezitat dacă să te pună la Viperini sau nu îţi mai aminteşti…”
Harry se întoarse pe partea cealaltă. Avea să-l vadă pe Justin ziua următoare la „Ierbologie” şi o să-i explice că i-a spus şarpelui să plece, nu îl incita să-l atace, lucru de care (gândi el supărat, lovind perna) şi-ar fi putut da seama orice prost…
Dar în dimineaţa următoare, ninsoarea care începuse noaptea se transformă într-un viscol atât de puternic, încât ultima oră de „Ierbologie” din acel trimestru fu amânată. Profesoara Lăstar vroia să le pună şosete şi fulare mătrăgunelor, o operaţie foarte delicată pe care vroia să o facă ea însăşi, acum că era atât de important ca mătrăgunele să crească repede şi să-i învie pe Doamna Norris şi pe Colin Creevey.
Harry stătea lângă focul din camera de zi din Turnul Cercetaşilor, chi-nuit de aceleaşi gânduri sumbre, în timp ce Ron şi Hermione profitau de ora liberă pentru a juca şahul vrăjitorilor.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry, zise Hermione, exasperată, mai ales că un nebun de-al lui Ron îi doborâse calul şi îl târâse în afara tablei de şah, du-te şi vorbeşte cu Justin, dacă este atât de important pentru tine!
Aşa că Harry se ridică şi plecă prin gaura portretului, întrebându-se unde ar putea să fie Justin.
Era mai întunecat decât de obicei în timpul zilei, din cauza zăpezii gri care se zbătea pe la ferestre. Tremurând, Harry trecu pe lângă clasele unde se ţineau orele, aruncând câte o privire pentru a vedea ce se întâmpla înă-untru. Profesoara McGonagall ţipa la cineva care, din câte putu să-şi dea el seama, îşi transformase prietenul într-un bursuc. Rezistând tentaţiei de a vedea ce se întâmplă în continuare, Harry merse mai departe, gândindu-se că Justin ar putea să repete la vreo materie în ora sa liberă, şi se hotărî să se ducă întâi la bibliotecă.
Într-adevăr, un grup de Astropufi care ar fi trebuit să aibă ora de „Ierbologie” erau aşezaţi în fundul bibliotecii, dar nu păreau să înveţe. Printre lungile şiruri de rafturi cu cărţi, Harry le putea vedea capetele apropiate purtând o discuţie ce părea captivantă. Nu îşi putea da seama dacă era şi Justin printre ei. Se îndreptă spre ei, când îi ajunse la urechi câte ceva din ce spuneau. Se opri să asculte, ascunzându-se după rafturi.
— Deci, oricum, zicea un băiat voinic, i-am spus lui Justin să se ascundă în camera noastră. Vreau să spun, dacă Potter l-a marcat drept următoarea sa victimă, ar fi mai bine să se dea la fund pentru un timp. Desigur, Justin se aştepta să se întâmple ceva de genul ăsta, de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi… Justin i-a spus chiar că fusese înscris la Eton. Nu este ceva despre care ar trebui să vorbeşti cu moştenitorul lui Viperin prin preajma ta, nu-i aşa?
— Eşti sigur că e Potter, Ernie? zise o fată cu codiţe blonde, cu o voce neliniştită.
— Hannah, zise băiatul voinic, pe un ton sumbru, este un reptomit. Toată lumea ştie că ăsta este semnul vrăjitorilor experţi în Magia Neagră. Ştii vreun vrăjitor decent care poate să se adreseze şerpilor? Viperin însuşi era poreclit Limbă-de-şarpe!
Urmară nişte şoapte referitoare la asta şi Ernie continuă:
— Ţineţi minte ce era scris pe perete? Duşmani ai Moştenitorului, păziţi-vă! Potter a cam avut probleme cu Filch. Şi ce să vezi, tocmai pisica lui Filch este atacată! Elevul acela din primul an, Creevey, îl enervase pe Potter la meciul de Vâjthaţ, făcându-i poze când era căzut în noroi. Şi, ce să vezi, Creevey este atacat!
— Dar pare atât de drăguţ…, zise Hannah, nesigură, şi, doar vă amintiţi, el este cel care l-a făcut pe Ştiţi-Voi-Cine să dispară… Nu poate să fie rău… de tot, nu?
Ernie îşi coborî vocea, misterios. Astropufii se aplecară şi mai tare şi Harry se duse mai aproape ca să poată auzi ce spunea Ernie.
— Nimeni nu ştie exact cum a supravieţuit atacului Ştiţi-Voi-Cui. Adică, era doar un bebeluş când s-a întâmplat asta. Ar fi trebuit să fie făcut arşice. Numai un expert în Magia Neagră, foarte puternic, ar fi putut să supravieţuiască unui astfel de blestem.
Îşi coborî vocea atât de tare, încât ajunsese doar o şoaptă, şi spuse:
— Probabil că de asta vroia Ştiţi-Voi-Cine să-l omoare… Ce nevoie avea de un alt Lord al Întunericului, cu care să se ia la întrecere? Mă întreb ce alte puteri mai ascunde Potter?!…
Harry nu mai putea să suporte. Tuşind destul de tare, ieşi din spatele rafturilor. Dacă nu ar fi fost atât de furios, ar fi considerat scena foarte amuzantă: toţi Astropufii arătau de parcă ar fi fost împietriţi de cum l-au văzut, iar lui Ernie îi dispăruse culoarea din obraji.
— Bună, zise Harry. Îl caut pe Justin Finch-Fletchley.
Cele mai groaznice gânduri ale Astropufilor se adeveriseră. Îl priviră speriaţi pe Ernie.
— Ce treabă ai cu el? zise Ernie, cu o voce nesigura.
— Vroiam să-i explic ce s-a întâmplat cu adevărat cu şarpele, la Clubul Dueliştilor, zise Harry.
Ernie îşi muşcă buzele golite de sânge, apoi, trăgând aer în piept, spuse:
— Eram cu toţii acolo. Am văzut ce s-a întâmplat…
— Deci, aţi observat că după ce am vorbit cu el, şarpele s-a oprit? zise Harry.
— Tot ce am văzut eu, zise Ernie, cu încăpăţânare, deşi tremura tot, a fost că tu vorbeai reptomita, instigând şarpele împotriva lui Justin.
— Nu l-am îndemnat să-l atace! spuse Harry, vocea tremurându-i de supărare. Nici măcar nu l-a atins!
— A fost foarte aproape, zise Ernie. Şi în caz că ai vreo nelămurire, adăugă el grăbit, poţi să verifici că familia mea este formată din nouă generaţii de vrăjitoare şi vrăjitori, iar sângele meu este mai curat ca al oricui, aşa că…
— Nu-mi pasă ce fel de sânge ai! spuse Harry, mânios. De ce aş vrea să-i atac pe cei care au părinţi Încuiaţi?
— Am auzit că îi urăşti pe Încuiaţii cu care ai trăit, spuse Ernie, încet.
— Este imposibil să trăieşti cu familia Dursley şi să nu-i urăşti, spuse Harry. Mi-ar plăcea să încerci şi tu o lună…
Se întoarse pe călcâie şi ieşi ca o furtună din bibliotecă, având parte de o privire reprobatoare din partea lui Madam Pince, care lustruia coperta aurită a unei cărţi de vrăji.
Gonea pe coridor, abia văzând ce se întâmpla în jurul lui, negru de supărare. Ca urmare, intră în ceva, mare şi tare, care îl făcu să cadă pe spate.
— Ah, salut, Hagrid, zise Harry, privind în sus.
Faţa lui Hagrid era ascunsă cu totul sub o căciulă mare de lână, plină de zăpadă, dar nu putea să fie vorba de altcineva, având în vedere că hai-na din blană de cârtiţă umpluse tot coridorul. Un cocoş, mare şi fără viaţă, atârna din mâinile sale gigantice, îmbrăcate în cele mai groase mănuşi de pe Pământ.
— Totu' bine, Harry? întrebă el, ridicându-şi căciula pentru a putea vorbi. De ce nu eşti la ore?
— S-a amânat un curs, zise Harry, ridicându-se. Ce faci aici? Hagrid îi arătă cocoşul mort.
— Al doilea omorât pe trimestrul ăsta, îi explică el. Ori sunt vulpi, ori urşi-vampiri. Am nevoie de permisiunea directorului ca să pun o vrajă pe coteţul de găini.
Îl privi şi mai de aproape pe Harry pe sub sprâncenele sale groase şi pline de zăpadă.