— Sigur e totu' bine? Pari înfierbântat tot şi „călcat pe nervi”…
Harry nu fu în stare să repete tot ce auzise de la Ernie şi ceilalţi Astropufi despre el.
— E o nimica toată, spuse el. Ar cam trebui să plec, Hagrid, urmează ora de „Transfigurare” şi trebuie să-mi iau cărţile.
Se îndepărtă, în minte răsunându-i încă vorbele lui Ernie: Justin se aştepta să se întâmple ceva de genul ăsta, de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi…
Harry urcă scările în fugă şi ajunse pe un alt coridor, neobişnuit de întunecat. Torţele fuseseră stinse de un vânt puternic, rece ca gheaţa, care venea pe un geam deschis. Era la jumătatea culoarului, când se împiedică de ceva şi căzu cât era de lung.
Se întoarse pentru a vedea de ce se împiedicase şi simţi cum i se goleşte stomacul.
Justin Finch-Fletchley zăcea pe jos, rigid şi rece, cu o privire speriată şi împietrită pe chip, ochii săi fiind aţintiţi în gol, spre tavan. Şi asta nu era tot, lângă el era o altă „stană”, cel mai ciudat lucru pe care îl văzuse Harry în viaţa lui.
Era Nick Aproape-Făr-de-Cap, care nu mai era alb-sidefiu şi transparent, ci negru şi plin de fum. Plutea inert, orizontal, la cinci centimetri de podea. Capul său se desprinsese pe jumătate, iar expresia îngrozită de pe faţa sa era identică cu cea a lui Justin.
Harry se ridică, respirând repede şi sacadat, inima zbătându-i-se între coaste în ritmul tobelor. Cercetă coridorul părăsit în lung şi-n lat şi văzu un şir lung de păianjeni, fugind cât de repede puteau din preajma corpu-rilor inerte. Singurele sunete erau vocile şterse ale profesorilor din clasele, aflate de pe o parte şi de alta a culoarului.
Ar fi putut fugi şi nimeni nu ar fi bănuit că fusese vreodată acolo. Dar nu putea să plece şi să-i lase aşa… trebuia să se ducă după ajutor. Oare o să-l creadă cineva că nu avusese nici o legătură cu toate astea?
În timp ce stătea acolo, cuprins de panică, o uşă de lângă el se des-chise cu o bufnitură. Peeves, vampirul ţâşni din ea.
— Ia te uită, Potter, cel mic şi îngâmfat! strigă Peeves, mişcându-i o-chelarii lui Harry pe nas şi ţopăind pe lângă el. Ce pune Potter la cale? De ce se furişează Potter…
Peeves se opri, la jumătatea unui salt în aer. Cu susul în jos îi zări pe Justin şi pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Se îndreptă, trase o gură bună de aer în piept, şi înainte ca Harry să-l poată opri ţipă:
— ATAC! ATAC! UN ALT ATAC! NICI UN MURITOR ŞI NICI O FANTOMĂ NU MAI ESTE ÎN SIGURANŢĂ! SALVAŢI-VĂ! ATAAAAAAC!
ZBANG! ZBANG! ZBANG! se deschise uşă după uşă de-a lungul coridorului şi toţi se îmbulziră afară din clase. Pentru câteva minute bune, fu aşa o nebunie, încât Justin era să fie călcat în picioare şi toţi intrau prin Nick Aproape-Făr-de-Cap.
Harry se trezi înghesuit la perete şi profesorii făcură linişte. Profesoara McGonagall veni în fugă, urmată de propriii ei elevi. Îşi folosi bagheta pentru a face un zgomot puternic, care aduse tăcerea, şi îi băgă pe toţi în clase. Cum se eliberă puţin locul, apăru din senin, la locul crimei, Ernie, gemând din toţi rărunchii.
— Prins în flagrant delict! strigă Ernie, alb ca varul, arătând cu degetul, acuzator, spre Harry.
— Încetează, Macmillan! spuse profesoara McGonagall, tăios.
Peeves se foia pe deasupra, zâmbind răutăcios, survolând locul faptei. Peeves adora haosul. În timp ce profesorii se aplecară peste Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, Peeves începu să-l sâcâie pe Harry:
— Vai, Potter, răule, ce ai făcut, omori elevi, şi cu ce plăcere…
— Destul, Peeves! zbieră profesoara McGonagall, iar strigoiul se îndepărtă, zburând cu spatele şi scoţând limba la Harry.
Justin fu cărat în aripa spitalului de către profesorul Flitwick şi de profesorul Sinistra, de la departamentul de Astronomie, dar nimeni nu ştia cum să procedeze cu Nick Aproape-Făr-de-Cap. Într-un târziu, profesoara McGonagall făcu să apară prin farmece un ventilator mare, pe care i-l dădu lui Ernie şi-l îndemnă să-l împingă cu grijă pe Nick Aproape-Făr-de-Cap în sus, pe scări. Ernie îi suflă pe Nick pe scări, conducându-l ca pe un zmeu negru. Astfel, Harry rămase singur cu profesoara McGonagall.
— Pe aici, Potter, spuse ea.
— Doamnă profesoară, zise Harry imediat, jur că nu am…
— Nu depinde de mine, Potter, zise profesoara McGonagall, sumbru.
Dădură tăcuţi colţul şi se opriră înaintea unei statui, extrem de mare şi de urâtă.
— Şerbet de lămâie! zise ea.
Era evident o parolă, deoarece statuia prinse brusc viaţă şi se dădu la o parte, peretele din spatele ei despărţindu-se în două. Deşi îngrozit de ce îl aştepta, Harry nu putea să nu fie fascinat. În spatele peretelui era o scară în spirală care se mişca încet în sus, ca un lift. Urcându-se pe ea, îm-preună cu profesoara McGonagall, Harry auzi peretele închizându-se în spatele lor cu o bufnitură.
Se ridicară în cercuri, mai sus şi mai sus, până la un moment dat, când Harry, puţin ameţit, văzu o uşă strălucitoare, de stejar, cu un mâner în formă de grifon.
Ştia unde fusese dus. Probabil că aici locuia Dumbledore.
Capitolul XII
POLIPOŢIUNEA
Continuară să urce scările de piatră până la capăt şi profesoara McGonagall bătu la uşă. Se deschise încet şi intrară. Profesoara McGonagall îi spuse lui Harry să aştepte şi îl lăsă singur.
Harry se uită în jur. De un lucru era sigur: dintre toate birourile profesorilor, pe care le vizitase în cursul acelui an la Hogwarts, acesta era de departe cel mai interesant. Dacă nu ar fi fost speriat de moarte că va fi exmatriculat din şcoală, ar fi fost fericit că avea norocul de a se afla acolo.
Era o cameră rotundă, mare şi frumoasă, în care răsunau tot felul de sunete plăcute. Numeroase şi stranii instrumente argintii erau puse pe mese care se roteau pe picioarele lor, scoţând mici norişori de fum. Pereţii erau plini cu portretele foştilor directori şi directoare, care dormitau liniştiţi în ramele lor. Mai era şi un birou enorm, cu picioare în formă de gheare, şi, pe raftul din spatele lui, un joben ponosit şi peticit… Jobenul Magic!
Harry ezită o clipă. Aruncă o privire îngrijorată către vrăjitoarele şi vrăjitorii adormiţi. Nu vedea ce rău ar putea face dacă ar lua jobenul şi l-ar încerca iar… Doar ca să verifice… să se asigure că îl pusese în casa care trebuia…
Trecu încet pe lângă birou, ridică jobenul de pe raft şi îl puse pe cap. Era mult prea mare şi îi acoperi ochii, ca şi ultima dată când îl încercase. Harry privi interiorul negru al pălăriei, aşteptând. Apoi o voce slabă îi şopti la ureche:
— Te simţi cu musca pe căciulă, Harry Potter?
— Păi, cam da…, şopti Harry. Eh… îmi cer scuze că te deranjez… vroiam să te întreb…
— Dacă te-am pus în casa care trebuie, zise jobenul, mulţumit. Da… ai fost foarte greu de repartizat. Dar am rămas la aceeaşi părere de dinainte — inima lui Harry tresări — te-ai fi descurcat foarte bine la Viperini.
Stomacul lui Harry se goli. Apucă jobenul de vârf şi îl dădu jos. Acum atârna lipsit de viaţă, terfelit şi ponosit. Harry îl puse la loc pe raft, simţindu-se aproape bolnav.
— Te înşeli, îi spuse el răspicat jobenului inert şi tăcut. Acesta nu se clinti din loc. Harry se îndepărtă, fără să-şi ia ochii de la el. Apoi un sunet ciudat din spatele său îl făcu să se întoarcă.
Nu era singur cum crezuse. Cocoţată pe stinghia aurită din spatele uşii stătea o pasăre care arăta de parcă ar fi trecut prin cinci războaie şi semăna izbitor cu un curcan pe jumătate jumulit. Harry o privi cu atenţie şi pasărea îl privi la rândul ei, îndurerată, scoţând iar sunetele acelea ciudate. Băiatul crezu că trebuie să fie tare bolnavă. Ochii îi erau mohorâţi şi îi mai căzură câteva pene din coadă, chiar sub privirile lui.