Harry tocmai se gândea că tot ce mai lipsea era ca pasărea lui Dumbledore să moară, în timp ce era singur cu ea în birou, când pasărea fu cuprinsă de flăcări.
Harry urlă de groază şi se duse spre birou. Se uită disperat în jur, dacă nu era vreun pahar cu apă, dar nu văzu nici unul. În tot acest timp, pasărea se transformase într-o minge de foc. Scoase un ţipăt puternic şi în secunda următoare nu mai rămase din ea decât o moviliţă de cenuşă pe jos.
Se deschise uşa biroului. Intră Dumbledore, sumbru.
— Domnule profesor, spuse Harry, şocat, pasărea dumneavoastră… nu am putut să fac nimic… tocmai a luat foc…
Spre uimirea lui Harry, Dumbledore zâmbi.
— Era timpul, zise el. Arăta jalnic de câteva zile bune, i-am tot spus că e vremea să se transforme…
Chicoti înfundat, văzând expresia nedumerită de pe chipul lui Harry.
— Fawkes e un phoenix, Harry. Păsările phoenix iau foc când este timpul să moară şi apoi renasc din cenuşă. Uită-te şi tu…
Harry privi spre un pui de pasăre, nou-născut, şifonat şi micuţ, care răsărea din cenuşă. Era cam la fel de urât ca şi pasărea bătrână.
— Păcat că l-ai văzut în Ziua Arsului, spuse Dumbledore, ducându-se în spatele biroului. Este o pasăre tare frumoasă, în cea mai mare parte a timpului, cu un penaj roşu cu auriu, minunat! Creaturi fascinante, păsările phoenix!… Pot căra greutăţi extrem de mari, iar lacrimile lor au puteri vindecătoare şi sunt foarte credincioase.
Afectat de „spectacolul” dat de Fawkes, Harry uitase de ce venise, dar îşi reaminti totul când Dumbledore se aşeză în scaunul său cu spătar înalt şi îl fixă cu privirea sa albastră, pătrunzătoare.
Dar înainte ca Dumbledore să zică vreun cuvânt, uşa biroului se deschise cu o bufnitură puternică şi intră Hagrid, cu o privire răvăşită, având căciula pusă pe creştetul capului său cu claia de păr negru, încurcat, şi cu un cocoş mort atârnându-i în mână.
— Nu a fost Harry, domnule profesor Dumbledore! zise Hagrid, repede. Am vorbit cu el cu câteva secunde înainte să fie găsit puştiul, nu a avut timp, domnule…
Dumbledore încercă să spună ceva, dar Hagrid continuă înfierbântat, gesticulând cu bietul cocoş mort, împrăştiind pene peste tot.
— … nu se poate să fi fost el, jur în faţa Ministerului Magiei dacă e nevoie…
— Hagrid, eu…
— … nu e el, domnule, eu ştiu că Harry nu ar…
— Hagrid! zise Dumbledore tare, ca să-l acopere. Eu nu cred că Harry e autorul acestor atacuri!
— Ah, zise Hagrid, cocoşul căzând neînsufleţit lângă el. Da, aştept afară, domnule director.
Şi plecă repede, jenat.
— Nu credeţi că am fost eu, domnule profesor? repetă Harry, plin de speranţă, în timp ce Dumbledore scutura penele de cocoş de pe biroul lui.
— Nu, Harry, nu cred, zise Dumbledore, deşi… (iar avea o expresie serioasă pe chip)… tot vreau să vorbesc cu tine…
Harry aşteptă, nervos, în timp ce Dumbledore îi vorbea, împreunându-şi vârfurile degetelor sale lungi.
— Trebuie să te întreb, Harry, dacă nu cumva ai ceva să-mi spui, spuse el cu blândeţe. Absolut orice.
Harry nu ştiu ce să spună. Se gândi la Reacredinţă care strigase: „Voi urmaţi, cei cu «sânge-mâl»!” şi la PoliPoţiunea, care fierbea în baia Plângăcioasei Myrtle. Apoi se gândi la vocea imaterială pe care o auzise de două ori şi îşi aminti ce spusese Ron („Să auzi voci, pe care nu le poate auzi şi altcineva, nu este bine, nici chiar în lumea magiei”). Se gândi, de aseme-nea, la ce spunea toată lumea despre el şi groaza lui, din ce în ce mai mare, că ar putea fi înrudit cumva cu Salazar Viperin…
— Nu, zise Harry, nimic, domnule profesor…
Dublul atac asupra lui Justin Finch-Fletchley şi contra lui Nick Aproape-Făr-de-Cap transformase frica de la început în panică, pur şi simplu. Curios, cel mai tare părea să-i îngrijoreze pe toţi soarta lui Nick Aproape-Făr-de-Cap. Ce anume putea să-i facă aşa ceva unei stafii, se întrebau oamenii, ce putere îngrozitoare putea face rău cuiva care era deja mort? A fost un adevărat maraton spre casa de bilete pentru Expresul de Hogwarts, elevii fiind dornici să se întoarcă acasă de Crăciun şi asta cât mai repede.
— În ritmul ăsta, vom fi singurii care vom mai rămâne aici, le spuse Ron lui Harry şi Hermionei. Noi, Reacredinţă, Crabbe şi Goyle. Ce vacanţă „veselă” o să avem!
Crabbe şi Goyle, care făceau întotdeauna ce făcea Draco, semnaseră şi ei că rămâneau pe durata vacanţei.
Dar Harry se bucura că majoritatea elevilor plecau.
Obosise să tot fie ocolit de toată lumea pe coridoare, de parcă i-ar fi crescut colţi sau ar fi putut să scuipe în orice moment otravă. Sătul de şoapte, strigăte de spaimă şi de a fi arătat cu degetul ori de câte ori trecea pe lângă cineva.
Fred şi George, pe de altă parte, se distrau copios pe această temă, făcând tot ce le stătea în puteri să mărşăluiască pe holuri în faţa lui Harry, strigând:
— Faceţi-i loc moştenitorului lui Viperin, trece un vrăjitor malefic sută la sută!…
Percy dezaproba complet comportamentul lor.
— Nu este de râs, le spusese el, rece.
— Ah, dă-te la o parte, Percy, zise Fred. Harry se grăbeşte!…
— Da, îi ţinea isonul George, chicotind, se duce în Camera Secretelor, unde ia ceaiul împreună cu servitorul său cu colţi!
Nici lui Ginny nu i se părea amuzant.
— Of, terminaţi, spunea ea de fiecare dată când Fred îl întreba pe Harry care era următoarea victimă sau când George se prefăcea că se apăra de Harry cu un căţel mare de usturoi, ori de câte ori se întâlneau.
Pe Harry nu-l deranja, se simţea mai bine la gândul că măcar Fred şi George credeau că ideea ca el să fie moştenitorul lui Viperin era ridicolă. Dar poznele lor păreau să-l enerveze pe Draco Reacredinţă, care afişa o faţă extrem de acră, de fiecare dată.
— Asta din cauză că „micuţul” crapă de necaz că nu poate să spună că de fapt el este moştenitorul, zise Ron, atotştiutor. Ştii că nu suportă să fie întrecut, iar tu culegi roadele faptelor sale murdare.
— Nu pentru multă vreme, zise Hermione pe un ton satisfăcut. PoliPoţiunea este aproape gata! O să scoatem adevărul de la el foarte curând…
În sfârşit se termină trimestrul şi o tăcere la fel de densă ca zăpada se lăsă peste castel. Lui Harry i se părea mai degrabă liniştitor, decât trist, şi se bucura că el, Hermione şi fraţii Weasley erau stăpâni pe Turnul Cercetaşilor, ceea ce însemna că puteau să se joace de-a Pocnitoarea Explodată, fără să deranjeze pe nimeni, sau să exerseze netulburaţi de cineva lecţiile de duel. Fred, George şi Ginny se hotărâseră să rămână la şcoală, în loc să se ducă în Egipt, împreună cu doamna şi domnul Weasley, să-l viziteze pe Bill. Percy, care dispreţuia ceea ce el cataloga drept „jocuri infantile”, nu petrecea prea mult timp în camera de zi a Cercetaşilor. Le spusese deja pompos că el petrecea Crăciunul la şcoală doar pentru că era de datoria lui să fie alături de profesori în timpul acelor vremuri de restrişte.
Veni şi dimineaţa Crăciunului, rece şi albă. Harry şi Ron, singurii care mai rămăseseră în dormitor, fură treziţi foarte devreme de Hermione, care dădu buzna înăuntru, îmbrăcată, având cadouri pentru amândoi.