— Puah… esenţă de Milicent Bulstrode, zise Ron, privind dezgustat. Pariez că are un gust îngrozitor.
— Şi acum, ale voastre, spuse Hermione.
Harry aruncă un fir de păr de la Goyle în paharul din mijloc şi Ron îl puse pe al lui Crabbe în ultimul pahar. Ambele pahare şuierară şi bolborosiră: cel cu firul Goyle se făcu kaki, iar cel cu părul lui Crabbe, un maro-mâlos.
— Staţi puţin, zise Harry, în timp ce Ron şi Hermione se întinseră spre pahare. Ar fi bine să nu le bem aici: când ne vom transforma în Crabbe şi în Goyle nu o să mai încăpem în toaletă! Iar Milicent Bulstrode nu-i nici ea o silfidă!
— O idee foarte bună, zise Ron, deschizând uşa. Să ne ducem fiecare în cabine separate.
Având grijă să nu verse nici o picătură din PoliPoţiune, Harry se duse în cabina de la mijloc.
— Gata? strigă el.
— Gata, se auziră vocile lui Ron şi Hermione.
— Unu… doi… trei!
Cu mâna la nas, Harry bău toată licoarea din două înghiţituri mari. Avea gust de varză arsă.
Imediat, stomacul începu să i se zbată, de parcă ar fi înghiţit nişte şerpi vii. Chircit pe vine, se întreba dacă îi va fi şi mai rău… O senzaţie de foc i se întinse de la stomac prin picioare, până în vârfurile degetelor. Apoi, gemând şi aşezându-se în patru labe, fu pătruns de un sentiment îngrozitor de topire, ca şi cum pielea de pe tot corpul îi fierbea, devenind ceară încinsă, şi sub ochii lui începură să-i crească mâinile, degetele i se îngroşară, unghiile i se măriră, iar încheieturile i se umflau tot mai mult. Umerii i se întinseră dureros, iar nişte pişcături pe frunte îl anunţau că îi creştea păr până spre sprâncene. Veşmintele pocniră, pieptul i se umflă, făcându-se ca un butoi căruia urmau să-i plesnească doagele, din clipă în clipă. Picioarele agonizau în pantofii cu patru numere mai mici…
Totul se opri, la fel de repede cum începuse. Harry zăcea cu faţa în jos pe podeaua rece, auzind-o pe Myrtle suspinând în cabina din fund. Cu greu, îşi scoase pantofii şi se ridică. Deci aşa era să fii Goyle… Cu mâinile lui mari şi tremurânde, îşi scoase hainele, care îi erau acum cu jumătate de metru deasupra gleznelor, le îmbrăcă pe cele aduse de Hermione şi îşi legă şireturile la pantofii ca nişte bărci ai lui Goyle. Întinse mâna să-şi dea părul din ochi, dar dădu doar peste sprâncenele sale stufoase. Atunci, îşi dădu seama că ochelarii erau cei care îi întunecau privirea, deoarece era evident că Goyle nu avea nevoie de ei. Şi-i dădu jos de la ochi şi strigă:
— Vă simţiţi bine?
Dar pe gură îi ieşi răcnetul răguşit al lui Goyle.
— Da, se auzi din dreapta sa mormăitul grav al lui Crabbe. Harry deschise uşa şi se duse în faţa oglinzii sparte. Goyle îl privea din oglindă cu nişte ochi posomorâţi, afundaţi în orbite. Harry se scărpina la ureche. La fel făcu şi Goyle. Se deschise uşa de la cabina lui Ron. Se priviră unul pe altul. În afară de faptul că era palid şi şocat, Ron era leit Crabbe, de la tunsura-castron până la mâinile lungi, de gorilă.
— Este incredibil, zise Ron, apropiindu-se de oglindă şi pipăind nasul teşit al lui Crabbe. Incredibil!
— Ar cam trebui să mergem, zise Harry, lărgind cureaua ceasului pe încheietura groasă a lui Goyle. Mai trebuie să găsim camera de zi a Viperinilor, sper că vom găsi pe cineva după care să ne luăm…
Ron, care se uitase lung la Harry, spuse:
— Nici nu îţi poţi da seama cât de ciudat este să-l vezi pe Goyle gândind!…
Bătură apoi la uşa lui Hermione.
— Hai, trebuie să mergem…
Le răspunse o voce piţigăiată:
— Nu… nu cred că o să vin până la urmă. Duceţi-vă voi fără mine…
— Hermione, ştim că Milicent Bulstrode este urâtă, nu o să-şi dea nimeni seama că eşti tu…
— Nu… zău aşa… cred că nu o să vin şi eu. Grăbiţi-vă, pierdeţi minute preţioase!
Harry se uită la Ron, uimit.
— Acum semeni şi mai tare cu Goyle, zise Ron. Aşa arată de fiecare dată când îl întreabă ceva vreun profesor.
— Hermione, ai păţit ceva? o întrebă Harry prin uşă.
— Nu, nimic… Mă simt perfect… Hai, duceţi-vă…
Harry se uită la ceas: trecuseră deja cinci sau şase minute vitale pentru ei.
— Ne întâlnim tot aici, da? mai spuse el.
Harry şi Ron deschiseră uşa băii cu grijă, verificară dacă aveau cale liberă şi porniră.
— Nu-ţi mişca mâinile aşa, îi şopti Harry lui Ron.
— Cum?
— Crabbe le ţine destul de ţepene…
— Aşa?
— Da, e mai bine.
Coborâră scara de marmură. Acum nu aveau nevoie decât de un Viperin care să-i ducă la camera de zi… Dar nu era nimeni în jur.
— Ai vreo idee? şopti Harry.
— De obicei Viperinii vin la micul dejun din partea aia, zise Ron, arătând spre intrarea în pivniţă.
Abia îi ieşiseră cuvintele acelea din gură, că şi apăru pe acolo o fată cu părul lung şi creţ.
— Nu te supăra, zise Ron, ducându-se la ea, am uitat parola camerei noastre de zi…
— Poftim? zise fata, aproape jignită. Camerei noastre de zi? Eu sunt din casa Ochi-de-Şoim.
Se îndepărtă, privindu-i bănuitoare.
Harry şi Ron coborâră grăbiţi treptele de piatră, adâncindu-se în întuneric, paşii lor răsunând exact ca ai lui Crabbe şi Goyle, când picioarele lor mari atingeau scările. Începură să se teamă că nu le va fi la fel de uşor cum speraseră.
Culoarele întortocheate erau pustii. Merseră din ce în ce mai adânc sub şcoală, uitându-se tot timpul la ceas pentru a vedea cât timp le rămăsese. După un sfert de oră, exact când mai aveau puţin şi îşi pierdeau tot calmul, auziră ceva în faţă.
— Ha! zise Ron, entuziasmat. Iată-l pe unul dintre ei!
Silueta ieşea dintr-o cameră lăturalnică. Apropiindu-se grăbiţi, le pieri entuziasmul însă. Nu era un Viperin, era Percy.
— Ce cauţi aici? întrebă Ron, surprins.
Percy păru jignit.
— Asta nu este treaba voastră, spuse el, băţos. Eşti Crabbe, nu?
— Păi… da…, zise Ron.
— Atunci, duceţi-vă în camerele voastre imediat, spuse Percy, cu asprime. În ultimul timp, a devenit periculos să te plimbi pe coridoare întunecate.
— Dar tu? se răţoi Ron.
— Eu, zise Percy, îndreptându-şi umerii, sunt Perfect! N-o să mă atace nimeni pe mine!
Se auzi dintr-o dată o voce din spatele lui Harry şi Ron. Draco Reacredinţă venea spre ei, şi pentru prima dată în viaţa lui, Harry se bucură să-l vadă.
— Aici eraţi, spuse el, uitându-se la ei. Aţi înfulecat ca porcii până acum? V-am căutat, vreau să vă arăt ceva extrem de amuzant!
Reacredinţă îl privi pe Percy cu superioritate.
— Ce cauţi aici, Weasley? se răţoi el.
Percy păru enervat la culme.
— Ar trebui să fii mai respectuos cu un Perfect al şcolii! răspunse el. Nu-mi place atitudinea ta!
Draco rânji şi le făcu semn lui Harry şi lui Ron să-l urmeze. Harry era cât pe-aci să-i ceară scuze lui Percy, dar se abţinu în ultimul moment.
Plecară în urma lui Reacredinţă, care le spuse imediat ce dădură colţul spre un alt coridor:
— Şi Peter Weasley, ăsta…
— Percy, îl corectă Ron, imediat.
— Nu contează, zise Draco. L-am văzut strecurându-se pe-aici în ultima vreme. Şi pot să pun pariu că ştiu ce pune la cale. Vrea să-l prindă pe moştenitorul lui Viperin, de unul singur.
Râse scurt, batjocoritor. Ron şi Harry îşi aruncară unul altuia priviri îngrijorate.