Draco se opri în faţa unui perete de piatră, pe care nu se afla nimic.
— Mai zi-mi o dată, care e parola nouă? îl întrebă el pe Harry.
— Hm…, făcu Harry.
— A, da… Sânge-pur! îşi aminti Draco, fără să fie atent la Harry.
O uşă ascunsă în perete se deschise şi prin ea intră Draco, urmat de Harry şi Ron.
Camera de zi a Viperinilor era foarte lungă, o cameră de subsol, joasă, cu pereţii şi tavanul din piatră de râu, de care atârnau lămpi verzui, prinse de tavan cu lanţuri. În faţa lor, sfârâia un foc sub un şemineu foarte elaborat sculptat, iar în jurul lui, în scaune sculptate şi ele, se zăreau siluetele celor câţiva Viperini care mai rămăseseră în şcoală.
— Aşteptaţi aici, le spuse Reacredinţă lui Harry şi Ron, îndrumându-i către nişte scaune goale, departe de foc. Mă duc să-l iau… tocmai mi l-a trimis tatăl meu…
Întrebându-se ce vroia să le arate Draco, Harry şi Ron se aşezară, încercând din răsputeri să pară de-ai casei.
Draco se întoarse peste un minut, cu ceea ce părea să fie un articol tăiat dintr-un ziar. Îl aruncă sub nasul lui Ron.
— O să te distrezi, spuse el.
Harry văzu cum ochii lui Ron se măriră în urma şocului primit. Citi articolul repede, râse forţat şi i-l dădu lui Harry.
Fusese decupat din „Profetul zilei” şi în el scria :
ANCHETĂ LA MINISTERUL MAGIEI
Arthur Weasley, Şeful Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi, a plătit astăzi o amendă de cincizeci de galeoni pentru că a vrăjit o maşină făcută de Încuiaţi.
Domnul Lucius Reacredinţă, unul dintre guvernatorii Şcolii Hogwarts, de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde a aterizat maşina la începutul anului, a cerut demisia domnului Weasley. „Weasley a distrus bunul renume al Ministerului”, a declarat domnul Reacredinţă. „Este evident că nu este demn să dea legi, iar ridicola Lege a Protecţiei Încuiaţilor ar trebui imediat abrogată”, a mai spus acesta.
Domnul Weasley nu a fost abordabil pentru a ne da o declaraţie, însă soţia lui ie-a spus ziariştilor să dispară din faţa casei ei sau pune vampirul casei pe ei.
— Ce ziceţi? zise Draco, nerăbdător, după ce Harry îi înapoie articolul. Nu credeţi că este amuzant?
— Ha, ha, făcu Harry, negru de supărare.
— Arthur Weasley îi iubeşte pe Încuiaţi atât de mult, încât ar fi în stare să-şi rupă bagheta magică în două şi să li se alăture, zise Reacredinţă, dispreţuitor. Nici n-ai bănui că cei din familia Weasley au sânge-pur, după cum se comportă…
Chipul lui Ron, mai bine zis, al lui Crabbe, era şi mai sluţit de mânie.
— Ce-i cu tine, Crabbe? sări la el Draco.
— Mă doare stomacul, mormăi Ron.
— Păi, du-te în aripa spitalului şi dă-le un pumn ălora cu „sânge-mâl”, din partea mea, hohoti Draco. Ştiţi, mă mir că „Profetul zilei” nu a raportat atacurile de la Hogwarts până acum, continuă Draco, pierdut în gânduri. Presupun că Dumbledore încearcă să acopere totul. O să fie mătrăşit, dacă atacurile mai continuă. Tata a spus tot timpul că Dumbledore este cel mai rău lucru care i se putea întâmpla şcolii. Iubeşte copiii de Încuiaţi. Un director adevărat nu ar fi permis niciodată ca viermele ăla de Creevey să fie acceptat în şcoală.
Reacredinţă începu să facă poze cu un aparat invizibil de fotografiat şi îl imita pe Colin cu cruzime, dar cu mult realism: „Potter, pot să-ţi fac o poză, Potter? Poţi să-mi dai un autograf? Poţi să-ţi ling pantofii, te rog, Potter?” Îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la Harry şi Ron.
— Ce-i cu voi, cu amândoi?
Harry şi Ron se străduiră să râdă, şi, deşi cu mare întârziere, Draco păru satisfăcut. Aşa erau Crabbe şi Goyle, reacţionau mai încet…
— Sfântul Potter, prietenul ăstora cu sânge de mitocan, zise Reacredinţă, încet. Altul fără sentimente de vrăjitor adevărat, altfel n-ar umbla cu smintita aia cu „sânge-mâl”, Granger… Şi toată lumea crede că el este moştenitorul lui Viperin!
Harry şi Ron erau cu sufletul la gură: cu siguranţă Reacredinţă urma să le spună în următoarele două secunde că el era. Dar imediat…
— Tare aş vrea să ştiu cine este, zise Draco, iritat. L-aş putea ajuta…
Ron rămase cu gura căscată, astfel încât Crabbe părea şi mai retardat decât înainte. Draco nu observă, iar Harry, gândind rapid, spuse:
— Dar trebuie să bănuieşti pe cineva…
— Ştii că nu, Goyle, de câte ori trebuie să vă spun? izbucni Reacredinţă. Şi nici tata nu vrea să-mi spună nimic despre ultima dată când a fost deschisă Camera. Desigur, era acum cincizeci de ani, înainte să se fi născut el, dar ştie multe şi zice că a fost ţinut totul secret. Zice că ar fi suspect, dacă aş şti prea multe. De un singur lucru sunt sigur: ultima dată când a fost deschisă Camera Secretelor, a murit unul cu „sânge-mâl”. Aşa că este doar o problemă de timp până va fi omorât unul dintre ei… De data asta… sper să fie Granger, spuse el cu satisfacţie.
Ron încleştă pumnii gigantici ai lui Crabbe. Ştiind că Ron s-ar da de gol dacă l-ar pocni pe Draco, Harry îi aruncă o privire sfredelitoare şi îi spuse lui Draco:
— Ştii cumva dacă a fost prinsă persoana care a deschis camera data trecută?
— A, nu…, dar oricine o fi fost a fost exmatriculat, cu siguranţă, zise Reacredinţă. Probabil că încă mai zace în Azkaban.
— Azkaban? repetă Harry, nedumerit.
— Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, Goyle, spuse Reacredinţă, privindu-l descumpănit. Zău aşa, dacă ai fi puţin mai încet la minte decât eşti, ai lua-o înapoi!
Se foi neliniştit în scaun şi spuse:
— Tata zice că ar trebui să mă dau la fund şi să-l las pe moştenitorul lui Viperin să-şi facă treaba. Zice că şcoala are nevoie într-adevăr de o curăţenie generală, să fie înlăturate gunoaiele, de genul celor cu „sânge-mâl”, dar că el nu vrea să se bage. Aşa e, acum este ocupat până peste cap. Ştiţi că Ministerul Magiei a făcut un raid la conacul nostru, săptămâna trecută?
Harry încercă să compună din faţa inertă a lui Goyle un chip îngrijorat.
— Da…, zise Draco. Din fericire, nu au găsit mare lucru. Tata are nişte chestii foarte valoroase, de Magie Neagră. Dar noroc că avem propria noastră ascunzătoare secretă, sub podeaua din salon…
— Ah!… exclamă Ron.
Reacredinţă se uită la el. Harry, de asemenea. Ron se înroşi tot. Chiar şi părul i se făcu roşu. Nasul i se lungea încetişor… Li se terminase ora! Ron redevenea el însuşi, iar după privirea îngrozită pe care i-o aruncă lui Harry, probabil că şi lui i se întâmpla acelaşi lucru.
Amândoi se ridicară dintr-o săritură.
— Ceva de stomac, gemu Ron, şi fără să mai zică nimic o zbughiră din camera de zi a Viperinilor, se strecurară prin peretele de piatră şi sperară din tot sufletul că Draco nu observase nimic. Harry simţea cum îi alunecau acum din picioare pantofii enormi ai lui Goyle şi trebuia să se ţină de haine, în timp ce se tot micşora. Urcară grăbiţi, împiedicându-se la tot pasul, treptele care dădeau spre întunecatul hol de la intrare, din care răzbăteau nişte bufnituri înăbuşite. Veneau din dulapul cu mături, unde îi închiseseră pe Crabbe şi Goyle. Lăsându-le pantofii la uşa dulapului, o zbughiră în şosete, urcând câte două trepte pe scara de marmură spre toaleta Plângăcioasei Myrtle.
— Ei bine, nu a fost o totală pierdere de timp, gâfâi Ron, închizând uşa de la toaletă, în urma lor. Ştiu că nu l-am descoperit pe atacator, dar îi scriu mâine tatălui meu şi îi spun să caute sub podeaua salonului lui Reacredinţă.