Harry îşi cercetă faţa în oglinda spartă. Revenise la normal. Îşi puse ochelarii, în timp ce Ron bătu la uşa cabinei în care se închisese Hermione.
— Hermione, ieşi, avem o grămadă de lucruri să-ţi povestim…
— Plecaţi! făcu Hermione, speriată. Harry şi Ron se uitară unul la altul.
— Ce s-a întâmplat? zise Ron. Ar fi trebuit să-ţi fi revenit până acum, noi suntem normali…
Dar Plângăcioasa Myrtle ţâşni pe uşa cabinei. Harry nu o văzuse niciodată atât de fericită.
— Aaaaaah, să vedeţi numai, spuse ea. Este îngrozitoare! Auziră cum se deschide zăvorul şi apăru Hermione, suspinând, cu mantia trasă pe cap.
— Care-i problema? întrebă Ron, neliniştit. Ai rămas cu nasul lui Milicent sau ceva de genul acesta?
Hermione îşi dădu mantia de pe cap şi Ron se lipi de chiuveta din spatele lui.
Faţa îi era acoperită cu blană neagră. Ochii îi deveniseră galbeni şi îi ieşeau nişte urechi lungi şi ascuţite din păr.
— E-Era un fir de păr de pisică! strigă ea. Pro-Probabil că Milicent Bulstrode are o pisică! Şi li-licoarea nu trebuia folosită pentru transformări în animale!
— Ah, nu! făcu Ron.
— Acum o să vezi şi tu cum e să râdă cineva de tine, zise Myrtle, veselă.
— În ordine, Hermione, zise Harry, repede. Te ducem în aripa spitalului: Madam Pomfrey nu pune niciodată prea multe întrebări…
Le luă ceva timp până o convinseră pe Hermione să iasă din baie. Plângăcioasa Myrtle îi zori, râzând în hohote şi strigând după Hermione:
— Stai să vezi când o să afle toată lumea că ai coadă!
Capitolul XIII
JURNALUL EXTREM DE SECRET
Hermione rămase în aripa spitalului câteva săptămâni.
Când se întoarse toată lumea din vacanţa de Crăciun, circulă un zvon tulburător că ar fi dispărut, şi toţi au crezut că a fost atacată. Atâţia elevi treceau prin aripa spitalului, încercând să o zărească, încât Madam Pomfrey îi puse un paravan în jurul patului, pentru a o scuti de ruşinea de a fi văzută cu o faţă păroasă.
Harry şi Ron o vizitau în fiecare după-amiază. La începerea noului trimestru, îi aduceau temele din ziua respectivă.
— Dacă mi-ar creşte mie mustăţi, aş face bucuros o pauză cu învăţatul, zise Ron într-una din seri, punând un teanc de cărţi pe noptiera Hermionei.
— Fii serios, Ron, trebuie să ţin pasul, zise Hermione, vioaie.
Era mult mai bine dispusă având în vedere că îi dispăruse părul de pe faţă şi ochii îi redeveneau încet-încet căprui.
— Presupun că nu aveţi alte piste? adăugă ea în şoaptă, în aşa fel încât să nu o audă Madam Pomfrey.
— Nimic, zise Harry, deziluzionat.
— Eram atât de sigur că era Draco, zise Ron pentru a o suta oară.
— Ce-i aia? întrebă Harry, arătând cu degetul spre ceva auriu, care ieşea de sub perna Hermionei.
— Doar o felicitare de Însănătoşire Grabnică, zise Hermione, repede, încercând să o ascundă, dar Ron fu mai rapid. O scoase de sub pernă, o deschise şi citi cu voce tare:
Domnişoarei Grange,
Multă sănătate, din partea îngrijoratului său profesor, Gilderoy Lockhart, Ordinul Merlin, Clasa a III-a,Membru de Onoare al Ligii de „Apărare contra Magiei Negre” şi de trei ori la rând câştigător al premiului „Cel mai Fermecător Zâmbet”, oferit de săptămânalul „Vrăjitoarea”.
Ron o privi pe Hermione, scârbit.
— Dormi cu asta sub pernă?
Dar Madam Pomfrey o scăpă pe Hermione de răspuns, venind cu doza de medicament.
— Nu-i aşa că Lockhart este cel mai superficial şi prefăcut individ, din câţi cunoşti tu? îl întrebă Ron pe Harry, în timp ce ieşeau din cameră şi se îndreptau spre Turnul Cercetaşilor.
Plesneală le dăduse atât de multe teme, încât Harry bănuia că va ajunge în anul VI, până le va termina. Tocmai îl auzea pe Ron că spunea că îi părea rău că nu o întrebase pe Hermione câte cozi de şobolani trebuie puse la o licoare de Creştere a Părului, când un răcnet venit de undeva, de deasupra lor, le sparse timpanele.
— E Filch, mormăi Harry, amândoi ascunzându-se în capul scărilor şi ciulindu-şi urechile.
— Crezi că a mai fost atacat cineva? zise Ron, încordat.
Stătură nemişcaţi, cu capetele îndreptate în direcţia din care venise vocea lui Filch, care li se păruse chiar isterică.
— … şi mai multă muncă pentru mine! Să spăl pe jos toată noaptea, de parcă nu am destule de făcut! Nu, s-a umplut paharul, mă duc la Dumbledore…
Paşii se îndepărtară şi auziră de departe cum trânti uşa.
Îşi scoaseră capetele de după colţ. Cu siguranţă că Filch strigase de la locul lui obişnuit de supraveghere. Erau din nou pe culoarul unde fusese atacată Doamna Norris. Dintr-o ochire, văzură motivul pentru care Filch făcuse criza de isterie. Un şuvoi de apă inundase jumătate de coridor şi parcă încă mai năvălea de sub uşa toaletei, în care se afla Plângăcioasa Myrtle. În acel moment, dat fiind că Filch nu mai ţipa, puteau auzi gemetele Plângăcioasei Myrtle, răsunând din toaletă.
— Acum ce-a mai păţit? zise Ron.
— Hai să mergem să vedem, spuse Harry, ridicându-şi veşmintele până deasupra gleznelor şi păşind prin şuvoaiele de apă până la uşa cu plăcuţa „Defect”, pe care o ignorară ca de obicei, şi intrară.
Plângăcioasa Myrtle se văita, dacă era posibil, mai tare ca niciodată. Se pare că se ascunsese în cabina ei obişnuită. Era întuneric în baie pentru că lumânările fuseseră stinse de şiroaiele de apă care îmbibaseră pereţii şi podeaua.
— Ce s-a întâmplat, Myrtle? zise Harry.
— Cine eşti? gemu Myrtle, distrusă. Iar ai venit să mai arunci cu ceva în mine?
Harry se duse până la cabina ei şi spuse:
— De ce aş arunca eu cu ceva în tine?
— Nu mă întreba pe mine, strigă Myrtle, adusă de un alt val, cu şi mai multă apă, care se sparse pe podeaua deja îmbibată. Stăteam liniştită şi îmi vedeam de treaba mea, când cineva a crezut că este amuzant să arunce cu o carte în mine…
— Dar tu nu poţi fi lovită de o carte pe care o aruncă cineva în tine, zise Harry, cu înţelepciune. Ar trece prin tine, nu?
Mai bine ar fi tăcut… Myrtle pufni ridicându-se şi bombănind de zor:
— Hai să aruncăm cu toţii cu cărţi în Myrtle, că ea tot nu poate să le simtă! Zece puncte dacă o nimeriţi în stomac! Cincizeci de puncte dacă îi trece prin cap! Ei bine, ha, ha, ha! Foarte frumos joc, n-am ce zice!
— Cine a aruncat cu cartea în tine, până la urmă? întrebă Harry.
— Nu ştiu… eu doar stăteam aici pe toaletă, gândindu-mă la moarte, şi mi-a trecut cartea chiar prin cap, zise Myrtle, privindu-i cu ochi mari. Este pe aici, a luat-o apa…
Harry şi Ron se uitară sub chiuvetă, unde le arăta Plângăcioasa Myrtle. Pe jos, zăcea o carte subţire. Avea o copertă neagră, jerpelită, şi era la fel de udă ca toate celelalte lucruri din toaletă. Harry se aplecă s-o ridice, dar Ron ridică subit mâna şi îl opri.
— Ce-i? întrebă Harry.
— Ai înnebunit? spuse Ron. Poate fi periculoasă.