— Periculoasă? zise Harry, râzând. Las-o baltă, cum ar putea fi periculoasă?
— Poate nu mă crezi, zise Ron, care privea concentrat cartea, dar unele dintre cărţile confiscate de Ministerul Magiei — mi-a spus tata — îţi ardeau ochii. Şi toată lumea care a citit „Sonetele unui vrăjitor” a vorbit în rime tot restul vieţii. Iar o vrăjitoare bătrână, din Bath, avea o carte pe care o citeai încontinuu, fără să te mai poţi opri! Erai nevoit să trăieşti cu nasul în ea, ţinând-o într-o mână şi încercând să faci treabă numai cu o mână! Şi…
— Bine, bine, am înţeles ce vrei să spui, zise Harry.
Cărţulia zăcea pe jos, îmbibată de apă.
— Oricum, nu vom afla nimic, până nu ne vom uita la ea, zise el, furişându-se pe la spatele lui Ron şi ridicând-o.
Harry îşi dădu seama imediat că era un jurnal, iar anul care abia se mai vedea pe copertă îi spunea că era vechi de cincizeci de ani. Îl deschise nerăbdător. Pe prima pagină desluşi numele „T. D. Cruplud” scris cu o cerneală care se întinsese, din cauza apei.
— Stai puţin, zise Ron, care se apropiase şi el cu grijă şi se uita peste umărul lui Harry. Am mai auzit de numele ăsta… T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii aduse şcolii acum cincizeci de ani.
— De unde, Dumnezeu, ştii asta? întrebă Harry, uimit.
— Pentru că Filch m-a pus să-i lustruiesc scutul de vreo cincizeci de ori, când am fost pedepsit, spuse Ron, încă supărat. Era cea pe care am râgâit cu melci. Dacă ai şterge o oră întreagă o chestie lipicioasă de pe un nume, ţi-ai aminti şi tu de el!
Harry dezlipi paginile ude. Nu era nimic pe ele, nici măcar ceva de genul „Ziua de naştere a Mătuşii Mabel” sau „Programare la dentist, la trei şi jumătate”.
— Nu a scris niciodată nimic în el, spuse Harry, dezamăgit.
— Oare de ce ar fi vrut cineva să-l arunce? zise Ron, curios.
Harry întoarse jurnalul şi văzu scris pe coperta din spate numele unui vânzător de ziare de pe Strada Vauxhall, Londra.
— Probabil că avea părinţi Încuiaţi, zise Harry cu înţelepciune, altfel nu cumpăra un jurnal de pe Strada Vauxhall…
— Oricum, nu ne ajută la nimic, zise Ron şi coborî vocea. Cincizeci de puncte, dacă o arunci prin nasul lui Myrtle.
Harry însă puse jurnalul în buzunar.
Hermione părăsi aripa spitalului, fără mustăţi, coadă sau blană, la începutul lui februarie. În prima ei seară, înapoi, în Turnul Cercetaşilor, Harry îi arătă jurnalul lui T. D. Cruplud şi îi povesti cum l-au găsit.
— Oooh…, s-ar putea să aibă puteri ascunse, zise Hermione, entuziasmată, pipăind şi examinând cu atenţie jurnalul.
— Dacă este aşa, înseamnă că le ascunde foarte bine, zise Ron, ironic. Sau poate că e timid. Nu înţeleg de ce nu-l arunci, Harry!
— Tare aş vrea să ştiu de ce a încercat cineva să-l arunce, zise Harry. Şi nu m-ar deranja dacă aş afla şi de ce a luat Cruplud un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii…
— Ar fi putut fi orice, zise Ron. Poate că a luat treizeci de N.O.V.-uri sau a salvat vreun profesor de vreo caracatiţă uriaşă. Poate că a vrut s-o omoare a doua oară pe Myrtle, le-ar făcut o favoare tuturor…
Dar Harry îşi dădu seama după expresia preocupată de pe faţa Hermionei că şi ea se gândea la acelaşi lucru, ca şi el.
— Ce-i? întrebă Ron, uitându-se când la unul, când la altul.
— Păi, Camera Secretelor a fost deschisă acum cincizeci de ani, nu-i aşa? spuse Harry, aşa a zis Reacredinţă.
— Da…, zise Ron, încet.
— Şi acest jurnal este de acum cincizeci de ani, zise Hermione, atingându-l emoţionată.
— Şi ce dacă?
— Doamne, Ron, trezeşte-te, exclamă Hermione. Ştim că persoana care a deschis ultima dată Camera Secretelor a fost exmatriculată acum cincizeci de ani. Şi mai ştim că acest T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii acum cincizeci de ani. Păi, ce-ar fi dacă Cruplud a primit premiul pentru că l-a prins pe moştenitorul lui Viperin? Jurnalul lui ne-ar spune totul, în mod normaclass="underline" unde este Camera, cum s-o deschizi, ce fel de creatură trăieşte în ea. Persoana care este în spatele atacurilor de acum nu şi-ar prea dori ca jurnalul să fie pe undeva la vedere, nu-i aşa?
— Este o teorie strălucită, Hermione, zise Ron, cu un singur mic defect: nu este nimic scris în jurnal.
Însă Hermione îşi scoase bagheta din ghiozdan.
— S-ar putea să fie cerneală invizibilă! şopti ea. Atinse jurnalul de trei ori şi spuse:
— Aparecium!
Nu se întâmplă nimic. Fără să se descurajeze, Hermione îşi băgă iar mâna în ghiozdan şi scoase ceva ce semăna cu o gumă de şters, de un roşu-aprins.
— Este o Dezvăluitoare, mi-am luat-o de pe Aleea Diagon, spuse ea.
Şterse cu putere pe fila pe care scria 1 Ianuarie. Nu se întâmplă ni-mic.
— Ascultaţi-mă pe mine, n-aveţi ce să găsiţi în el, zise Ron. Cruplud a primit un jurnal de Crăciun şi nu s-a obosit să scrie nimic în el!
Harry nu putea să-şi explice ce îl făcuse să nu arunce jurnalul lui Cruplud la gunoi. Ciudat era că, deşi ştia că jurnalul era gol, continua să dea pagină după pagină, de parcă ar fi fost o poveste, pe care vroia să o termine… Cu toate că Harry era convins că nu mai auzise niciodată numele T. D. Cruplud până atunci, i se părea că avea o însemnătate pentru el, ca şi când Cruplud ar fi fost un prieten pe care îl avusese când era foarte mic, pe jumătate uitat. Dar era absurd, nu avusese niciodată prieteni, înainte să vină la Hogwarts, avusese grijă Dudley de asta.
Oricum, Harry era hotărât să afle mai multe despre Cruplud, aşa că în ziua următoare, într-o pauză, se duse în camera trofeelor pentru a examina premiul special primit de Cruplud, însoţit de o Hermione, curioasă foc, şi un Ron, adus cu forţa, care le spunea că el văzuse camera trofeelor cât să-i ajungă o viaţă întreagă.
Scutul de aur roşcat, primit de Cruplud, era pitit într-o vitrină dintr-un colţ. Nu era nici un detaliu despre motivele pentru care îi fusese acordat („Şi asta nu e rău deloc, ar fi câştigat în importanţă şi eu l-aş fi lustruit şi azi!” zise Ron). Totuşi i-au găsit numele lui Cruplud pe o medalie de Merit în Magie, şi pe o listă cu foştii Şefi de promoţie.
— Ăsta pare să fi fost ca Percy, zise Ron, strâmbând din nas, dezgustat. Perfect, Şef de promoţie… probabil că era cel mai bun la toate orele!
— O spui de parcă ar fi ceva rău, zise Hermione, pe o un ton destul de jignit.
Soarele începuse iar să strălucească asupra şcolii. În castel, atmosfera era mai plină de speranţă. Nu mai fuseseră atacuri de la Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, iar profesoara Lăstar anunţă fericită că mătrăgunle erau pline de toane şi secretoase, semn că în curând urmau să lase copilăria în urmă.
— Cum le dispare acneea, o să fie bune de replantat iarăşi, o auzi Harry spunându-i lui Filch, într-o după-amiază. Şi după asta, peste puţin timp, le tăiem şi le punem la fiert. O s-o recapeţi pe Doamna Norris cât ai clipi.
Poate că moştenitorul lui Viperin îşi pierduse curajul, bănuia Harry. Probabil că era din ce în ce mai riscant să deschizi Camera Secretelor, acum că toată şcoala era vigilentă şi bănuitoare. Poate că monstrul, sau ce-o fi fost acolo, se pregătea de hibernare pentru alţi cincizeci de ani…
Ernie Macmillan de la Astropufi nu avea aceeaşi viziune frumoasă. Încă mai era convins că Harry era vinovatul, că „se dăduse de gol” la Clubul Dueliştilor. Peeves înrăutăţea lucrurile, apărând tot timpul pe coridoarele aglomerate şi cântând „Vai, Potter, răule…” Mai nou, inventase şi un dans pe măsură…