Se pare că Gilderoy Lockhart era convins că el însuşi făcuse atacurile să înceteze. Harry îl auzise spunându-i asta profesoarei McGonagall, în momentul în care Cercetaşii intrau la ora de „Transfigurare”.
— Nu cred că vor mai fi probleme, Minerva, zisese el, cu o privire atotştiutoare şi făcând cu ochiul. Cred că de data aceasta Camera Secretelor a fost închisă pe vecie. Vinovatul trebuie să fi ştiut că era doar o problemă de timp până să-l prind. A reacţionat logic şi s-a oprit, înainte să îl distrug! Ştii, în acest moment şcoala are nevoie de ceva care să-i ridice moralul, să şteargă amintirile neplăcute din trimestrul trecut! Acum nu spun mai multe, dar cred că am găsit exact ceea ce trebuie…
Îşi mângâie nasul şi se îndepărtă.
Ideea lui Lockhart care avea să ridice moralul tuturor s-a lămurit pe paisprezece februarie, la micul dejun. Harry nu reuşise să doarmă destul din cauza antrenamentului prelungit de Vâjthaţ, din noaptea care trecuse, şi ajunse grăbit în Marea Sală, puţin mai târziu. Pentru moment, crezu că nu nimerise unde trebuia.
Pereţii erau plini cu flori mari şi roz, fosforescente. Şi chiar mai rău de atât, din tavanul albastru-pal cădeau inimioare micuţe, de hârtie. Harry se duse la masa Cercetaşilor, unde stătea Ron, care se uita scârbit, şi Hermione, care era foarte bine dispusă.
— Ce se întâmplă? îi întrebă Harry, aşezându-se şi curăţându-şi costiţa afumată de inimioarele de hârtie.
Ron arătă spre masa profesorilor, prea dezgustat pentru a vorbi. Lockhart, îmbrăcat în nişte veşminte roz-fosforescent, pentru a se asorta cu ornamentele, încerca să facă linişte. Profesorii de lângă el aveau nişte chipuri împietrite. De unde stătea, Harry o vedea pe profesoara McGonagall strângând din dinţi. Plesneală arăta de parcă i-ar fi dat cineva să bea o cană de PlusSchelet.
— La mulţi ani, de Ziua Îndrăgostiţilor! strigă Lockhart. Şi daţi-mi voie să le mulţumesc celor patruzeci şi şase de persoane care mi-au trimis felicitări până acum! Da, eu am pregătit această mică surpriză pentru voi toţi… şi încă nu s-a terminat!
Lockhart bătu din palme şi îşi făcură apariţia vreo duzină de pitici obraznici. Nu oricum însă. Lockhart îi pusese să poarte aripi de aur şi să aibă harpe.
— Prietenii mei, cupidonii cărători de scrisori! tună Lockhart. Vor roi prin şcoală ducându-vă scrisorile! Dar distracţia nu se opreşte aici! Sunt convins că vor dori şi colegii mei să intre în atmosfera acestei sărbători! Ce-ar fi să-l rugăm pe profesorul Plesneală să ne arate cum se încropeşte o Poţiune a Iubirii! Iar în timp ce o prepară, profesorul Flitwick vă va vorbi despre vrăjile prin care vă puteţi face iubiţi! Ah, vulpoiul bătrân, ştie multe despre asta, mai dihai ca oricare dintre noi!
Profesorul Flitwick îşi îngropă faţa în mâini, iar Plesneală avea o expresie de te făcea să crezi că prima persoană care avea să-i ceară o Poţiune a Iubirii va fi nevoită să bea otravă în loc…
— Te rog, Hermione, spune-mi că n-ai fost tu una dintre cei patruzeci şi şase care l-au felicitat, zise Ron, în timp ce ieşeau din Marea Sală, ducându-se la prima oră.
Hermione deveni brusc foarte ocupată să-şi caute orarul în geantă şi nu răspunse.
Toată ziua, piticii năvăliră în clase pentru a aduce felicitări, spre disperarea profesorilor, iar mai târziu în acea seară, în timp ce Cercetaşii urcau spre ora de „Farmece şi Vrăji”, unul din ei îl ajunse din urmă pe Harry.
— Hei, tu! 'Arry Potter! strigă un pitic, extrem de amărât, care îşi fă-cea loc cu coatele prin mulţime.
Îngrozit la gândul de a primi o felicitare de Sfântul Valentin, de faţă cu toţi elevii din primul an, printre care se întâmpla să fie şi Ginny Weasley, Harry încercă să scape. Piticul însă se strecură prin aglomeraţie, lovindu-i pe toţi în fluierele picioarelor, şi ajunse la el, înainte ca Harry să mai poată face vreun pas.
— Am un mesaj muzical pe care trebuie să i-l dau personal lui 'Arry Potter, spuse el, zdrăngănind la harpă, într-un fel ameninţător.
— Nu aici, îi şopti Harry, încercând să scape.
— Stai pe loc! mormăi piticul, trăgându-l înapoi, de ghiozdan.
— Dă-mi drumul! se răsti Harry, smucindu-se.
Cu un pârâit puternic, ghiozdanul i se rupse în două. Cărţile, bagheta, pergamentul şi pana i se revărsară pe podea, iar călimara cu cerneală se răsturnă, împroşcând totul în jur. Harry se grăbi să le ridice, înainte să înceapă piticul să cânte, blocând tot coridorul.
— Ce se întâmplă aici? se auzi vocea rece, tărăgănată, a lui Draco Reacredinţă.
Harry începu să-şi bage înnebunit totul în ghiozdanul rupt, dorindu-şi cu disperare să dispară, înainte ca Draco să audă felicitarea muzicală de Sfântul Valentin.
— Ce e toată nebunia asta? spuse un alt glas familiar şi apăru Percy Weasley.
Zăpăcit, Harry încercă să o ia la fugă, dar piticul îl înşfacă de genunchi, făcându-l să se prăbuşească la podea.
— Aşa, spuse el, stând pe gleznele lui Harry, iată felicitarea ta de Sfântul Valentin:
Harry ar fi dat tot aurul lui de la Gringotts, numai să se facă nevăzut în acel moment. Făcând-o pe grozavul şi străduindu-se să râdă alături de ceilalţi, se ridică, cu picioarele amorţite din cauza piticului. În acest timp, Percy Weasley încerca din răsputeri să-i împrăştie pe cei care râdeau cu lacrimi.
— Haideţi, haideţi, a sunat de cinci minute, la clase, spuse el, uşuind nişte elevi mai mici. Şi tu, Reacredinţă…
Aruncând o privire, Harry îl văzu pe Reacredinţă cum se aplecă şi înşfăcă ceva. Rânjind, le arătă lui Crabbe şi Goyle acel lucru, iar Harry îşi dădu seama că era chiar jurnalul lui Cruplud.
— Dă-mi-l înapoi, zise Harry, abia şoptit.
— Sunt curios ce a scris Potter în jurnal…, zise Reacredinţă, care era evident că nu observase anul de pe copertă şi credea că este jurnalul lui Harry.
Se lăsă o tăcere de moarte. Ginny privea când la jurnal, când la Harry, îngrozită.
— Dă-mi-l, Draco, zise Percy, tăios.
— După ce arunc un ochi, zise Reacredinţă, răutăcios, vânturând jurnalul spre Harry.
Percy continuă:
— În calitate de Perfect al şcolii…
Dar Harry îşi pierduse răbdarea. Îşi scoase bagheta şi strigă:
— Expelliarmus!
La fel cum făcuse Plesneală când îl dezarmase pe Lockhart. Jurnalul ţâşni în aer din mâna lui Draco. Ron îl prinse, zâmbind mulţumit.
— Harry! strigă Percy. Nu sunt permise vrăjile pe coridoare! Voi fi nevoit să-ţi fac raport, să ştii!
Dar lui Harry nu-i păsa, îl biruise pe Reacredinţă, şi asta valora oricând mai mult decât cinci puncte luate de la Cercetaşi. Draco era livid de furie, iar când trecu Ginny pe lângă el, intrând în clasa ei, strigă răzbunător în urma ei:
— Se pare că nu i-a prea plăcut felicitarea ta lui Harry!
Ginny îşi acoperi faţa cu mâinile şi fugi în clasă. Încrâncenat, îşi scoase şi Ron bagheta, dar Harry îl dădu de o parte. Nu era indicat ca Ron să-şi petreacă toată ora de „Farmece şi Vrăjitorii” scuipând melci…