Harry îi privea pătrunzător pe cei de la masa Cercetaşilor, încercând să-şi dea seama dacă noul posesor al jurnalului lui Cruplud se afla în faţa ochilor săi. Hermione îi tot spunea să raporteze furtul, dar lui Harry nu-i plăcea ideea. Ar fi trebuit să-i spună unui profesor totul despre jurnal şi câţi oameni ştiau de ce fusese Hagrid exmatriculat acum cincizeci de ani? Nu vroia să fie cel care reînvia trecutul.
În timp ce părăsea Marea Sală, împreună cu Ron şi Hermione, pentru a se duce să-şi ia echipamentul de Vâjthaţ, Harry adăugă o altă grijă, foarte serioasă, listei care creştea văzând cu ochii. Abia păşise pe scara de marmură, când auzi iar vocea: „Omor… de data asta… lasă-mă să sfâşii… să rup…” Urlă din toţi rărunchii şi Ron şi Hermione se depărtară de el, alarmaţi.
— Vocea! zise Harry, privind peste umăr. Am auzit-o iar… Voi nu?
Ron clătină din cap, cu ochii cât cepele. Hermione, pe de altă parte, îşi plesni fruntea cu mâna.
— Harry… cred că tocmai am înţeles ceva!… Trebuie să mă duc la bibliotecă!
Ţâşni în sus, pe scările spre bibliotecă.
— Ce a înţeles?! zise Harry, nedumerit, încă uitându-se în jur, încercând să-şi dea seama de unde venise vocea.
— Mult mai multe decât mine, zise Ron, clătinând din cap.
— Dar de ce trebuie să se ducă la bibliotecă?!
— Pentru că asta face Hermione mereu, zise Ron, ridicând din umeri. În momente de derută, hai la bibliotecă!
Harry rămase nemişcat, încercând să audă iar vocea, dar începuse să iasă lumea din Marea Sală, discutând aprins, în drum spre terenul de Vâjthaţ.
— Ar trebui să mergem, zise Ron. Este aproape unsprezece… Meciul…
Harry fugi până în Turnul Cercetaşilor, îşi luă mătura Nimbus 2000 şi se alătură mulţimii care traversa terenul din faţa castelului, dar gândurile sale rămăseseră la castel, la vocea fără trup. Îşi puse uniforma roşie în vestiar, singura lui alinare fiind că toată lumea era acum afară, să privească meciul.
Echipele apărură pe teren şi fură întâmpinate cu aplauze furtunoase. Oliver Baston decolă pentru a-şi face încălzirea printre stâlpii porţilor, Madam Hooch dădu drumul mingilor. Astropufii, în costume galbene, de culoarea canarului, erau adunaţi grămadă, discutând pentru ultima oară tactica pe care urmau să o aplice.
Harry tocmai încăleca pe mătură, în momentul în care profesoara McGonagall apăru aproape în fugă, traversând terenul cu paşi repezi, cu un megafon enorm, mov. Inima lui Harry îngheţă.
— Meciul se anulează, strigă profesoara McGonagall prin megafon, adresându-se stadionului plin ochi.
Izbucniră huiduieli şi fluierături puternice. Oliver Baston, cu figura descompusă, ateriză şi fugi spre profesoara McGonagall, uitând să se dea jos de pe mătură.
— Dar doamnă profesoară McGonagall! strigă el. Trebuie să jucăm… Cupa… Cercetaşii…
Profesoara McGonagall îl ignoră şi continuă să strige prin megafon:
— Toţi elevii să se întoarcă în camerele lor de zi, unde îi vor îndruma Perfecţii caselor, dându-le informaţiile necesare. Şi cât mai repede, vă rog!
Apoi coborî megafonul şi îi făcu semn lui Harry să vină la ea.
— Potter, cred că ar fi bine să vii cu mine…
Întrebându-se cum era posibil să fie suspectat şi de data aceea, Harry îl văzu pe Ron desprinzându-se din mulţimea nemulţumită şi venind în fugă spre ei, în timp ce toţi ceilalţi se îndreptau spre castel. Spre uimirea lui Harry, profesoara McGonagall nu obiectă deloc.
— Da, poate ar trebui să vii şi tu, Weasley…
Unii dintre elevii care roiau în jurul stadionului bombăneau ceva despre anularea meciului, alţii păreau îngrijoraţi. Harry şi Ron o urmară pe profesoara McGonagall până în castel şi apoi urcară pe scara de marmură. Însă nu fură duşi în nici un birou de data aceea.
— Veţi avea un şoc, le zise profesoara McGonagall pe un ton surprinzător de blând, în timp ce se apropiau de aripa spitalului. A avut loc un nou atac… un nou atac… dublu!…
Stomacul lui Harry se făcu cât o nucă. Profesoara McGonagall deschise uşa şi Ron intră.
Madam Pomfrey era aplecată asupra unei eleve din anul V, cu părul lung şi creţ. Harry o recunoscu. Era fata de la Ochi-de-Şoim, pe care o întrebaseră unde era camera de zi a Viperinilor. Iar pe patul de lângă ea era…
— Hermione! răcni Ron.
Hermione zăcea împietrită, cu ochii larg deschişi şi sticloşi.
— Au fost găsite amândouă lângă bibliotecă, zise profesoara McGonagall. Presupun că nici unul dintre voi nu are nici o explicaţie pentru ce s-a întâmplat? Asta era pe jos lângă ele…
Şi le arătă o oglindă mică, circulară. Harry şi Ron clătinară din cap, amândoi holbându-se la Hermione.
— O să vă conduc înapoi, în Turnul Cercetaşilor, zise profesoara McGonagall, sobră. Oricum, trebuie să mă adresez elevilor…
— Toţi elevii vor fi în camerele lor de zi înainte de ora şase seara! Veţi fi escortaţi la ore de către un profesor. Nici un elev nu va avea voie să se ducă la baie fără să fie însoţit de un profesor. Toate antrenamentele şi meciurile de Vâjthaţ vor fi amânate de acum înainte. Nu va mai avea loc nici o activitate pe timpul după-amiezelor sau seara!
Cercetaşii, înghesuiţi în camera lor de zi, o ascultau pe profesoara McGonagall cu răsuflarea tăiată. Ea strânse pergamentul din care citise până atunci şi spuse cu voce sugrumată:
— Nu este cazul să mai adaug că nu mi s-a întâmplat să fiu atât de îndurerată până acum. Este posibil ca şcoala să fie închisă, dacă nu va fi prins cel din spatele atacurilor. Îi rog pe cei care cred că ştiu ceva despre ele să ne spună.
Şi trecu destul de neîndemânatic prin gaura portretului, iar Cercetaşii începură să discute imediat între ei.
— Cu ele, înseamnă doi de la Cercetaşi, fără să punem la socoteală fantoma Cercetaşilor, o fată de la Ochi-de-Şoim şi un Astropuf, zise prietenul gemenilor Weasley, Lee Jordan, numărând victimele pe degete. Oare nu a observat nici un profesor că toţi Viperinii sunt în siguranţă? Nu este evident că toate astea vin de la Viperini? Moştenitorul lui Viperin, monstrul lui Viperin… De ce nu-i dau afară pe toţi Viperinii? răcni el, în aplauzele mulţimii.
Percy Weasley stătea pe scaunul din spatele lui Lee, însă pentru prima oară nu părea să vrea să-şi împărtăşească opiniile. Era palid şi stătea încremenit.
— Percy e în stare de şoc, îi şopti George lui Harry. Fata aceea de la Ochi-de-Şoim, Luminiţa Limpede era Perfect. Am impresia că nu credea că monstrul ar îndrăzni să atace un Perfect.
Dar Harry îl asculta doar pe jumătate. Nu putea să uite imaginea Hermionei, zăcând pe patul spitalului, de parcă ar fi fost cioplită în piatră. Iar dacă vinovatul nu avea să fie prins în curând, îl aştepta o viaţă întreagă alături de familia Dursley. Tomas Cruplud îl denunţase pe Hagrid pentru că pe el îl aştepta o vacanţă la un orfelinat de la Încuiaţi, dacă s-ar fi închis şcoala. Acum Harry ştia exact ce simţise Tom Cruplud în acele momente.
— Ce facem? îi spuse Ron în şoaptă lui Harry. Crezi că îl suspectează pe Hagrid?
— Trebuie să mergem să vorbim cu el, zise Harry, hotărât. Nu pot să cred că este el şi de data asta, dar dacă a eliberat monstrul data trecută ştie cum să-l bage la loc în Camera Secretelor. E un început, oricum…