Dumbledore făcu o plecăciune în faţa doamnei Weasley şi plecă şi el, dispărând în acelaşi loc cu Tonks. Doamna Weasley închise uşa care dădea spre curtea rămasă goală şi apoi îl apucă pe Harry de umeri, întorcându-l cu faţa spre lampa de pe masă şi cercetându-l cu atenţie.
— Eşti la fel ca Ron, oftă ea, privindu-l din cap până-n picioare. Amândoi arătaţi ca şi cum ar fi aruncat cineva un Blestem de Întindere asupra voastră. Ron a crescut opt centimetri de când i-am cumpărat ultima robă pentru şcoală, să ştii. Harry, nu ţi-e foame?
— Ba da, spuse Harry, dându-şi brusc seama cât de foame îi era de fapt.
— Ia loc, dragule, îţi pregătesc ceva cât ai zice peşte.
Harry se aşeză la masă şi în clipa aceea îi sări în braţe o pisică pufoasă, portocalie, cu botul scurt, care i se cuibări torcând în poală.
— E şi Hermione aici? întrebă el bucuros, mângâindu-l pe Şmecherilă după ureche.
— A, da, a sosit alaltăieri, zise doamna Weasley, lovind cu bagheta o oală mare de fier, care zbură pe aragaz cu un zdrang puternic şi începu să fiarbă imediat. Desigur, acum toată lumea doarme, nu ne aşteptam să vii atât de devreme. Poftim…
Doamna Weasley atinse iar oala, care se ridică în aer, pluti spre Harry şi se înclină. Doamna Weasley aduse un castron în dreptul ei la timp pentru ca acesta să se umple cu supa fierbinte şi groasă de ceapă.
— Vrei şi pâine, dragul meu?
— Da, mulţumesc, doamnă Weasley.
Aceasta îşi flutură bagheta peste umăr, iar apoi o pâine şi un cuţit plutiră şi se aşezară graţios pe masă. În timp ce pâinea se tăia singură în felii şi oala zbura înapoi pe aragaz, doamna Weasley se aşeză vizavi de Harry.
— Şi zici că l-ai convins pe Horace Slughorn să accepte postul de profesor?
Harry dădu din cap, având gura atât de plină cu supă fierbinte, încât nici nu putu să vorbească.
— Şi eu, şi Arthur l-am avut profesor, zise doamna Weasley. A predat multă vreme la Hogwarts, a început cam în aceeaşi perioadă cu Dumbledore, dacă nu mă înşel. Ţi-a plăcut de el?
Având de data asta gura plină cu pâine, Harry ridică din umeri şi făcu o mişcare oarecum neutră din cap.
— Ştiu ce vrei să spui, spuse doamna Weasley, încuviinţând cu înţelepciune. Este limpede că poate fi cât se poate de fermecător când vrea, dar Arthur nu l-a prea plăcut niciodată. La minister lucrează o mulţime de foşti elevi preferaţi de-ai lui Slughorn. A ştiut mereu cum să ajute diverse persoane să avanseze în carieră, dar nu prea a avut timp de Arthur, i s-a părut că nu era destul de ambiţios. Mă rog, asta dovedeşte că şi Slughorn se înşală uneori. Nu ştiu dacă Ron a apucat să-ţi scrie despre asta, s-a întâmplat foarte de curând, dar Arthur a fost avansat!
Era evident că doamna Weasley abia aşteptase să îi spună asta. Harry înghiţi o gură mare de supă foarte fierbinte, având senzaţia că îşi opărise gâtul.
— Minunat! zise el cu răsuflarea tăiată.
— Eşti tare scump, spuse doamna Weasley, zâmbind larg şi interpretând pesemne lacrimile din ochii lui Harry ca pe un semn de emoţie la auzul veştii. Da, Rufus Scrimgeour a creat nişte departamente noi, dată fiind situaţia prezentă, iar Arthur este Şeful Oficiului de Detectare şi Confiscare de Vrăji Defensive şi Obiecte Protectoare False. Ocupă un post important, acum are zece subalterni.
— Dar ce se întâmplă mai exact în Ofi…?
— Păi, vezi tu, cu toată agitaţia pe care a stârnit-o Ştii-Tu-Cine, peste tot au fost scoase la vânzare fel de fel de ciudăţenii, obiecte care se presupune că ar trebui să te apere de Ştii-Tu-Cine şi de Devoratorii Morţii. Cred că îţi dai seama la ce mă refer, aşa-zise poţiuni protectoare, care nu sunt altceva decât sos de friptură amestecat cu puţin puroi de Bubotuburi, sau instrucţiuni de aruncare a blestemelor defensive care fac să-ţi cadă urechile… mă rog, până la urmă, vinovaţii sunt exact ca Mundungus Fletcher, au umblat mereu cu tot felul de treburi murdare şi profită de teama oamenilor, dar din când în când apar şi probleme serioase. Chiar acum câteva zile, Arthur a confiscat o cutie de Trădare Blestemate, care este aproape sigur că au fost plasate de un Devorator al Morţii. Se ocupă de lucruri importante, să ştii, şi îi zic mereu că nu are de ce să-i fie dor de bujii, prăjitoare de pâine şi cine ştie ce alte obiecte din astea trăsnite de-ale Încuiaţilor.
Doamna Weasley îşi încheie discursul cu o privire neînduplecată, de parcă Harry ar fi sugerat că era firesc să-ţi fie dor de bujii.
— Domnul Weasley este încă la birou? întrebă el.
— Da. Dacă mă gândesc bine, chiar întârzie puţin… a spus că o să vină pe la miezul nopţii.
Doamna Weasley se întoarse să se uite la ceasul mare care era cocoţat într-un mod ciudat peste nişte cearşafuri din coşul cu rufe de la capătul mesei. Harry îl recunoscu imediat: avea nouă limbi, pe fiecare dintre ele era gravat numele unui membru al familiei şi de obicei era în sufragerie, poziţia actuală sugerând că doamna Weasley începuse să-l ia cu ea prin casă. Acum absolut toate limbile indicau „pericol de moarte”.
— Stă aşa de ceva timp, zise doamna Weasley pe un ton neconvingător. De când a reapărut Ştii-Tu-Cine. Bănuiesc că toată lumea este în pericol de moarte în clipa de faţă… nu cred să fim doar noi… dar nu mai ştiu pe nimeni care să aibă un ceas ca ăsta, aşa că nu pot să verific dacă este adevărat. A! Doamna Weasley exclamă brusc şi arătă spre cadranul ceasului. Limba domnului Weasley se mutase şi indica „pe drum”.
— Vine!
Într-adevăr, o clipă mai târziu se auzi un ciocănit. Doamna Weasley sări în picioare şi se duse repede la uşă, puse o mână pe mâner şi îşi lipi faţa de lemn, întrebând:
— Arthur, tu eşti?
— Da, zise domnul Weasley cu o voce obosită. Dar aş fi spus asta şi dacă aş fi fost un Devorator al Morţii, draga mea. Pune-mi întrebarea de verificare.
— Ah… să fim serioşi…
— Molly!
— Bine, bine… care este ţelul tău suprem?
— Să descopăr de ce nu cad avioanele.
Doamna Weasley încuviinţă din cap şi învârti mânerul, dar se părea că domnul Weasley trăgea de uşă înspre el, pentru că aceasta nu se deschise.
— Molly! Nu pot să intru înainte să răspunzi şi tu la întrebarea de verificare.
— Arthur, zău, este de-a dreptul ridicol…
— Cum îţi place să-ţi spun când suntem între patru ochi?
Chiar şi la lumina slabă a lămpii, Harry îşi dădu seama că doamna Weasley se făcuse roşie ca focul; Harry însuşi simţi o căldură care îi cuprinse urechile şi gâtul, aşa că mâncă repede, făcând cât mai mult zgomot şi zdrăngănind cu lingura în castron.
— Mollynuţa, şopti doamna Weasley prin uşa încă închisă, nespus de stânjenită.
— Corect, spuse domnul Weasley. Acum poţi să mă laşi să intru.
Doamna Weasley îi deschise soţului ei, un vrăjitor slab, roşcat, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de baga şi o pelerină de drum prăfuită.
— Tot nu pot să înţeleg de ce trebuie să trecem prin asta de fiecare dată când vii acasă, zise doamna Weasley, încă îmbujorată, în timp ce-şi ajuta soţul să-şi dea jos pelerina. Nu ar fi exclus ca Devoratorul Morţii să te fi obligat să-i dai răspunsul înainte să îţi fi luat înfăţişarea.
— Ştiu, draga mea, dar astea sunt regulile ministerului şi trebuie să dau un exemplu pozitiv. Ce bine miroase, ai făcut cumva supă de ceapă?
Domnul Weasley se întoarse vesel către masă.
— Harry! Te aşteptam peste câteva ore bune!
Cei doi dădură mâna şi domnul Weasley se prăbuşi pe un scaun lângă Harry, în timp ce doamna Weasley îi puse în faţă un castron cu supă.