— A, era cât pe ce să uit, adăugase Fudge. O să importăm trei dragoni şi un sfinx din străinătate, pentru Turnirul Tri-vrăjitor — nu este ceva ieşit din comun -, dar Departamentul de Control şi Reglementare a Creaturilor Magice mi-a atras atenţia că în lege scrie că trebuie să vă anunţăm dacă aducem creaturi deosebit de periculoase în ţară.
— Pof-poftim… „dragoni” aţi zis? bâiguise primul ministru.
— Da, trei bucăţi, spusese Fudge. Şi un sfinx. Am rezolvat şi capitolul ăsta, la revedere.
Primul ministru se amăgise cu speranţa că nu putea exista nimic mai rău decât dragonii şi sfincşii, dar se înşelase amarnic. Un an şi ceva mai târziu, Fudge sărise iar din flăcări, de data asta pentru a-l anunţa că avusese loc o evadare în masă din Azkaban.
— Cum adică „o evadare în masă”? izbucnise primul ministru, căruia i se uscase brusc gâtlejul.
— Ei, nu vă faceţi griji, nu vă faceţi griji! strigase Fudge, cu un picior înapoi în foc. Punem noi mâna pe ei cât ai zice peşte, dar m-am gândit că ar fi bine să ştiţi!
Înainte ca primul ministru să fi apucat să strige „Staţi puţin!”, Fudge dispăruse deja într-un nor de scântei verzi…
Indiferent ce ar fi spus jurnaliştii şi cei din opoziţie, primul ministru era un om raţional. Sesizase faptul că, în ciuda asigurărilor lui Fudge de la prima lor întâlnire, începuseră să se vadă din ce în ce mai des şi că, de fiecare dată, Fudge părea mai neliniştit şi mai agitat decât înainte. Chiar dacă nu voia să se gândească la Ministerul Magiei (sau la „celălalt ministru” cum îl numise în sinea sa pe Fudge), nu putea să nu se teamă că următoarea vizită a lui Fudge avea să aducă veşti şi mai îngrijorătoare. Drept urmare, faptul că îl văzuse pe Fudge ieşind încă o dată din flăcări, părând răvăşit, irascibil şi foarte surprins că primul ministru nu ştia de ce venise, era cel mai groaznic lucru care i se întâmplase pe tot parcursul acelei săptămâni sumbre.
— De unde să ştiu ce se întâmplă în lumea… în lumea vrăjitorească? se răsti primul ministru de această dată. Am o ţară de condus şi o grămadă de probleme pe cap şi fără…
— Avem aceleaşi probleme, îl întrerupse Fudge. Podul Brockdale nu s-a prăbuşit de la sine. Uraganul nu a fost de fapt un uragan. Oamenii ăia nu au fost ucişi de Încuiaţi, iar familia lui Herbert Chorley ar fi mai în siguranţă dacă ar sta cât mai departe de el. Chiar acum aranjăm transferarea lui la Spitalul Sf. Mungo, de Boli şi Afecţiuni Magice. Mutarea va avea loc noaptea aceasta.
— Ce vreţi să spuneţi… Mă tem că nu… Poftim? urlă primul ministru.
Fudge trase aer în piept şi zise:
— Domnule prim-ministru, vă anunţ cu părere de rău că s-a întors. Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit s-a întors.
— S-a întors? Când spuneţi că s-a întors… vreţi să… adică e în viaţă?
Primul ministru îşi frământa mintea încercând să-şi amintească detaliile acelei conversaţii îngrozitoare de acum trei ani, când Fudge îi vorbise despre vrăjitorul cel mai temut, cel care săvârşise mii de crime înfiorătoare înainte să fi dispărut într-un mod misterios cu cincisprezece ani în urmă.
— Da, este în viaţă, zise Fudge. Adică nici nu ştiu, se poate spune că eşti în viaţă dacă nu poţi fi omorât? Eu nu prea înţeleg şi Dumbledore nu vrea să îmi explice cum trebuie; mă rog, cert este că are trup, merge, vorbeşte şi ucide, aşa că, dacă trebuie să va dau un răspuns cât mai apropiat de realitate, da, este în viaţă.
Primul ministru nu ştiu ce să spună; obiceiul de a vrea să pară cât mai informat în privinţa oricărui subiect îl făcu să încerce să caute detalii de orice fel din conversaţiile anterioare cu Fudge.
— Acel Silvius Black este cumva… Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit?
— Black? Black? zise Fudge derutat, învârtindu-şi repede melonul. Vă referiţi la Sirius Black? Pe barba lui Merlin, nici gând. Black a murit. S-a dovedit că… ne-am înşelat în privinţa lui. De fapt era nevinovat. Şi nici nu era în cârdăşie cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit. Dar toate dovezile îl incriminau, adăugă Fudge pe un ton defensiv, învârtindu-şi melonul şi mai repede. Am avut peste cincizeci de martori oculari, mă rog, cum vă spuneam, a murit. Ca să fiu mai precis, a fost ucis. În Ministerul Magiei. O să se efectueze şi o anchetă, cât de curând…
Spre marea lui mirare, primul ministru simţi în momentul acela un impuls de compasiune faţă de Fudge. Cu toate acestea, mila păli imediat, fiind înlocuită de un val de îngâmfare la gândul că, deşi nu excela în domeniul apariţiilor subite în şemineuri, în timpul mandatului său nu avusese loc nici o crimă în interiorul vreunui minister din guvernul condus de el… cel puţin până în atunci…
În timp ce primul ministru bătu pe furiş în biroul de lemn, Fudge continuă:
— Dar nu se mai poate face nimic pentru Black. Problema este că suntem în război, domnule prim-ministru, şi trebuie să luăm măsurile necesare.
— Război? repetă primul ministru neliniştit. Nu credeţi că este cam mult spus?
— Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit i s-au alăturat adepţii care au evadat din Azkaban în ianuarie, zise Fudge vorbind din ce în ce mai repede şi învârtindu-şi în continuare melonul, care devenise un vârtej verde ca prazul. De când nu se mai ascund au provocat un haos generalizat. Ştiţi, domnule prim-ministru, dezastrul de la Podul Brockdale a fost opera lui, a ameninţat că-i va ucide în masă pe Încuiaţi, dacă nu mă voi da la o parte şi îl voi…
— De necrezut. Vreţi să spuneţi că este vina dumneavoastră că oamenii ăia au fost omorâţi, iar eu trebuie să răspund la tot felul de întrebări despre piese metalice ruginite, articulaţii mobile erodate şi cine ştie ce altceva? spuse primul ministru mânios.
— Vina mea!? zise Fudge, înroşindu-se. Adică dumneavoastră aţi fi cedat pur şi simplu şantajului?
— Poate că nu, spuse primul ministru, ridicându-se şi plimbându-se prin cameră, dar aş fi făcut tot posibilul ca să-l prind pe cel care mă şantaja, înainte să aibă loc o asemenea nenorocire.
— Chiar credeţi că nu am făcut tot ce s-a putut? întrebă Fudge cu patimă. Toţi Aurorii din minister au încercat şi încearcă să îl găsească şi să-i captureze adepţii, dar avem de-a face cu unul dintre cei mai puternici vrăjitori din toate timpurile, un vrăjitor care a reuşit să rămână în libertate timp de treizeci de ani!
— Presupun că urmează să-mi spuneţi că el a provocat şi uraganul din vest, nu-i aşa? zise primul ministru, devenind din ce în ce mai nervos cu fiecare pas pe care îl făcea.
Era mânios, pentru că descoperise cauzele reale ale acestor dezastre şi nu putea să le facă publice; aproape că era mai rău decât dacă ar fi fost totuşi vina guvernului.
— De fapt, nu a fost vorba despre un uragan, zise Fudge mâhnit.
— Cum adică?! urlă primul ministru, care acum mărşăluia de-a dreptul prin cameră. Copaci dezrădăcinaţi, acoperişuri smulse, stâlpi îndoiţi, oameni răniţi…
— Totul a fost din vina Devoratorilor Morţii, spuse Fudge. Adepţii Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit; şi… bănuim că au fost implicaţi şi uriaşii.
Primul ministru se opri din mers de parcă s-ar fi lovit de un zid invizibil.
— Cine a mai fost implicat?!?
Fudge îl privi cu tristeţe.
— Ultima dată a folosit şi uriaşi, a vrut să lase o impresie memorabilă. Cei de la Oficiul de Informaţii lucrează zi şi noapte, avem echipe care şterg memoria Încuiaţilor care au văzut ce s-a întâmplat cu adevărat, aproape toţi membrii Departamentului de Control şi Reglementare a Creaturilor Magice sunt răspândiţi prin Somerset în căutarea uriaşului, dar nu-l putem găsi… Este o catastrofă!