— N-are absolut nici o legătură cu asta! spuse Hermione, îmbujorându-se. Pur şi simplu mi se pare o dovadă de iresponsabilitate să faci vrăji fără să ştii ce efecte au. Şi nu mai vorbi despre „prinţ” ca şi cum ar fi un titlu nobiliar. Pun pariu că e doar o poreclă idioată şi am impresia că n-a fost deloc o persoană drăguţă!
— Pe asta de unde ai mai scos-o? spuse Harry cu înflăcărare. Dacă ar fi fost un viitor Devorator al Morţii, nu crezi că nu s-ar mai fi fălit că avea „sânge semipur”?
Chiar în timp ce vorbi, Harry îşi aminti că tatăl său avea sânge pur, dar alungă acest gând, hotărând să se ocupe de acest aspect altă dată.
— Devoratorii Morţii nu pot să aibă toţi sânge pur, pentru că nu au mai rămas destui vrăjitori cu sânge pur, zise Hermione neînduplecată. Bănuiesc că cei mai mulţi au sânge semipur şi o ascund. Cei pe care-i urăsc cu adevărat sunt vrăjitorii cu părinţi Încuiaţi. Sunt convinsă că v-ar primi bucuroşi pe tine şi pe Ron în rândul lor.
— Pe mine sigur nu m-ar accepta ca Devorator al Morţii! spuse Ron indignat, zburându-i o bucăţică de cârnat din furculiţa pe care o vântura spre Hermione şi nimerindu-l în cap pe Ernie Macmillan. Toţi cei din familia mea sunt trădători de sânge! Pentru Devoratorii Morţii e ca şi cum aş fi avut părinţi Încuiaţi.
— Da, pe mine m-ar primi cu braţele deschise, zise Harry sarcastic. Am fi prieteni la cataramă, dacă n-ar tot încerca să-mi facă de petrecanie.
La auzul acestor cuvinte, pe Ron îl pufni râsul şi nici chiar Hermione nu putu să-şi reprime un zâmbet. Însă apariţia lui Ginny le schimbă gândurile.
— Bună, Harry. Mi s-a spus să-ţi dau asta.
Era vorba despre un pergament făcut sul pe care era trecut numele lui Harry cu un scris familiar, aplecat şi subţire.
— Mulţumesc, Ginny… Este data următoarei lecţii cu Dumbledore, le spuse Harry lui Ron şi Hermione, derulând pergamentul şi citind repede conţinutul. Luni seară, adăugă el şi se simţi dintr-odată uşurat şi fericit. Ginny, nu vrei să vii cu noi în Hogsmeade? întrebă el.
— Merg cu Dean… poate ne întâlnim acolo, răspunse ea, plecând şi făcându-le cu mâna.
Filch stătea în faţa uşilor de stejar de la intrare, ca de obicei, verificând lista cu numele celor care aveau permisiunea de a merge în Hogsmeade. Acest proces dură chiar mai mult decât în mod normal, pentru că Filch îi verifică pe toţi de trei ori cu Senzorii de Tăinuire.
— Dar ce contează dacă scoatem pe ascuns? întrebă Ron, privind cu teamă spre Senzorul lung şi îngust de Tăinuire. N-ar fi mai logic să verificaţi ce aducem la întoarcere?
Această obrăznicie fu răsplătită cu nişte împunsături în plus cu Senzorul, iar lui Ron, încă i se citea durerea pe chip când dădură piept cu vântul şi cu lapoviţă de afară.
Plimbarea până în Hogsmeade nu se dovedi una plăcută. Harry îşi ri-dică fularul până la nas, iar în scurt timp nu-şi mai simţi partea de sus a feţei, care rămăsese expusă la frig. Drumul care ducea spre sat era plin de elevi care mergeau aplecaţi, încercând să se apere de vântul puternic. Harry se întrebă de mai multe ori dacă n-ar fi fost mai bine să fi rămas în camera de zi încălzită, iar când ajunseră în sfârşit în Hogsmeade şi descoperiră că „Magazinul de glume vrăjitoreşti al lui Zonko” avea ferestrele blocate cu scânduri, Harry văzu în asta o confirmare a faptului că excursia aceea nu era menită să fie una distractivă. Ron arătă cu o mână acoperită în mai multe straturi de lână spre „Lorzii Mierii”, care din fericire era deschis, iar Harry şi Hermione intrară înfriguraţi în magazinul aglomerat.
— Slavă Domnului, zise Ron, cutremurându-se de frig când fură învăluiţi de aerul cald, cu miros de caramele. Hai să stăm aici toată după-a-miaza.
— Harry, băiete! spuse o voce răsunătoare din spatele lor.
— O, nu, murmură Harry.
Cei trei se întoarseră şi-l văzură pe profesorul Slughorn, care purta o căciulă enormă de blană, o haină din aceeaşi garnitură, cu un guler îmblănit, şi ducea o pungă mare de ananas cristalizat, ocupând cel puţin un sfert din spaţiul din magazin.
— Harry, ai lipsit deja la trei dintre cinele date de mine, zise Slughorn, împungându-l vesel cu un deget în piept. Nu se mai poate aşa, băiete, ţin să te am ca invitat! Domnişoarei Granger îi plac la nebunie, nu-i aşa?
— Aşa este, spuse Hermione, neavând de ales, sunt foarte…
— Harry, tu de ce n-ai venit? întrebă Slughorn.
— Păi, am avut antrenamente de vâjthaţ, domnule profesor, zise Harry, care avusese grijă să fixeze antrenamentele de fiecare dată când primea o mică invitaţie prinsă cu panglică mov de la Slughorn.
Strategia asta însemna că Ron nu se simţea dat la o parte, şi de obicei ei se distrau cu Ginny, imaginându-şi-o pe Hermione închisă într-o cameră cu McLaggen şi Zabini.
— Ei bine, nu am nici cea mai mică îndoială că o să câştigaţi următorul meci, după cât v-aţi antrenat, zise Slughorn. E bine să te recreezi din când în când. Spune-mi, luni seara este bine pentru tine? Doar n-ai de gând să te antrenezi pe o vreme ca asta…
— Nu pot, domnule profesor, luni seară mă aşteaptă domnul profesor Dumbledore în biroul său pentru… o audienţă.
— Nici de data aceasta n-am noroc! strigă Slughorn pe un ton teatral. Dar să ştii, Harry, tot o să te prind o dată şi o dată!
Slughorn ieşi din magazin legănându-se ca o raţă, făcându-le cu mâna cu un aer regesc şi tratându-l pe Ron ca şi cum ar fi fost un stand de plăcinte cu gândaci.
— Nu-mi vine să cred că ai reuşit să scapi şi de data aceasta, spuse Hermione, clătinând din cap. Ştii, petrecerile nu sunt groaznice… Uneori sunt chiar distractive, adăugă ea, dar observă expresia de pe chipul lui Ron. Vai, uite… au maxipene de scris din zahăr, astea ţin şi ore întregi!
Bucurându-se că Hermione schimbase subiectul, Harry dădu dovadă de mai mult interes decât în mod normal faţă de maxipenele din zahăr, însă Ron fu prost dispus în continuare şi doar ridică din umeri când Hermione îl întrebă unde voia să meargă după aceea.
— Hai să mergem la „Trei Mături”, spuse Harry. Unde Ştim sigur că e cald.
Îşi aranjară din nou fularele şi ieşiră din magazinul de dulciuri. Vântul rece le biciui nemilos feţele după ce părăsiră aerul cald şi dulce de la „Lorzii Mierii”. Nu era multă lume pe stradă; oamenii nu se opreau să stea de vorbă, mergând grăbiţi către destinaţiile lor. Singurele excepţii erau doi bărbaţi care stăteau ceva mai în faţă, chiar la intrarea în „Trei mături”. Unul dintre ei era foarte înalt şi slab; Harry îşi miji ochii în spatele ochelarilor pătaţi de ploaie şi-l recunoscu pe barmanul care lucra la celălalt bar din Hogsmeade, „Capul de Mistreţ”. Când se apropiară Harry, Ron şi Hermione, barmanul îşi strânse bine pelerina în jurul gâtului şi se îndepărtă, lăsându-l pe bărbatul mai scund să se descurce singur cu ceea ce ţinea în braţe. Harry îşi dădu seama cine era bărbatul cu pricina abia când ajunseră la un metru şi ceva de el.
— Mundungus!
Bărbatul îndesat, cu picioarele scurte şi crăcănate şi părul lung, roşcat deschis ciufulit, tresări, dând drumul unui geamantan ponosit, care se deschise, dezvăluind ceea ce părea să fie conţinutul unei întregi vitrine a unui magazin de vechituri.
— A, bună, Harry, zise Mundungus Fletcher, încercând fără succes să pară detaşat. Ei bine, n-aş vrea să te reţin.