Începu să se foiască, adunând de pe jos obiectele din geamantan şi dornic evident să plece repede de acolo.
— Vrei să le vinzi? întrebă Harry, urmărindu-l pe Mundungus cum înşfăca mai multe articole vechi.
— A, păi, omul trebuie să mai şi trăiască, spuse Mundungus. Dă-mi-l înapoi!
Ron se aplecase şi ridicase un obiect de argint.
— Stai puţin, zise Ron rar. Mi se pare cunoscut.
— Mulţumesc! spuse Mundungus, smulgând pocalul din mâna lui Ron şi îndesându-l la loc în geamantan. Păi, atunci, îmi iau la revedere de la… AU!
Harry îl apucase de gât pe Mundungus, ţintuindu-l de zidul barului. Îl imobiliză cu o mână, scoţându-şi bagheta.
— Harry! strigă Hermione.
— L-ai luat din casa lui Sirius, zise Harry, care stătea aproape nas în nas cu Mundungus şi-i inhala mirosul neplăcut şi pregnant de tutun şi alcool. Avea blazonul familiei Black pe el.
— Eu… nu… poftim…? bolborosi Mundungus, care începuse să se învineţească.
— Ce-ai făcut, te-ai dus în noaptea când a murit şi ai golit casa? se răsti Harry.
— Eu… nu…
— Dă-mi-l înapoi!
— Harry, te rog! strigă Hermione, când Mundungus deveni din ce în ce mai palid.
Se auzi o pocnitură şi Harry simţi cum gâtul lui Mundungus se eliberează dintr-odată din strânsoarea lui. Bolborosind şi trăgând aer în piept cu nesaţ, Mundungus îşi înşfăcă geamantanul căzut, apoi se auzi un poc, iar el Dispăru.
Harry blestemă cât putu de tare, învârtindu-se pe loc pentru a-şi da seama încotro se dusese Mundungus.
— VINO ÎNAPOI, HOŢ NEMERNIC…!
— Harry, n-are rost.
Tonks apăruse din senin lângă ei, având părul şaten deschis ud din cauza lapoviţei.
— Probabil că Mundungus a ajuns deja la Londra. N-are rost să strigi după el.
— I-a furat lucrurile lui Sirius! Le-a furat!
— Da, dar cu toate astea, zise Tonks, fără să pară deloc tulburată la auzul acestei veşti, nu este bine să staţi în frig.
Îi urmări cum intră la „Trei mături”. Imediat după ce ajunse înăuntru, Harry exclamă:
— I-a furat lucrurile lui Sirius!
— Ştiu, Harry, dar te rog să cobori vocea, se uită lumea la noi, şopti Hermione. Duceţi-vă şi aşezaţi-vă la o masă, vă aduc ceva de băut.
Harry încă era furios când Hermione se întoarse câteva minute mai târziu la masa lor cu trei sticle de Berezero.
— Cei din Ordin de ce nu sunt cu ochii pe Mundungus? îi întrebă mânios Harry pe ceilalţi doi, în şoaptă. Nu pot măcar să-l împiedice să fure tot ce nu e ţintuit de podea când e la Sediu?
— Sst! zise Hermione disperată, uitându-se în jur pentru a se asigura că nu trăgea nimeni cu urechea.
Erau doi căpcăuni în apropiere, care îl urmăreau pe Harry cu deosebit de mult interes, iar Zabini stătea sprijinit de un stâlp nu departe de ei.
— Harry, şi pe mine m-ar deranja dacă aş fi în locul tău. Ştiu că de fapt îţi fură lucrurile tale…
Harry se înecă în timp ce bea Berezero. Uitase pentru câteva clipe că el era proprietarul Casei Cumplite, numărul 12.
— Da, sunt lucrurile mele, zise el. Nici nu mă mir că nu s-a bucurat să mă vadă! În orice caz, o să-i spun lui Dumbledore ce se petrece. El e singurul de care se teme Mundungus.
— Este o idee bună, şopti Hermione, evident mulţumită fiindcă Harry începuse să se liniştească. Ron, la ce te tot uiţi?
— La nimic, spuse Ron, dezlipindu-şi repede privirea de la bar, dar Harry intui că acesta încerca să o zărească pe chelnăriţa atrăgătoare, cu forme pline, pe Madam Rosmerta, pe care o simpatiza de foarte mult timp.
— Bănuiesc că „nimicul” s-a dus în camera din spate ca să aducă în-că nişte sticle de whisky-foc, zise Hermione pe un ton muşcător.
Ron ignoră această remarcă înţepătoare, bând Berezero cu înghiţituri mici şi având impresia că păstra o tăcere demnă. Harry se gândea la Sirius şi la faptul că acesta detestase oricum pocalele cu pricina. Hermione bătu darabana cu degetele pe masă, uitându-se pe rând la Ron şi la bar.
În clipa în care Harry termină de băut sticla de Berezero, Hermione spuse:
— Ce ziceţi, plecăm de aici şi ne întoarcem la castel?
Ceilalţi doi încuviinţară din cap. Nu fusese o excursie plăcută, iar vremea se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Îşi strânseră iar pelerinele în jurul corpului, îşi aranjară fularele şi îşi puseră mănuşile, iar apoi ieşiră din bar după Katie Bell şi o prietenă a acesteia, luându-se după ele pe strada principală. Lui Harry îi zbură gândul la Ginny, în timp ce înaintau anevoios prin noroiul îngheţat, de-a lungul drumului spre Hogwarts. Îşi zise că motivul pentru care nu se întâlniseră cu ea era că Ginny şi Dean erau cuibăriţi în ceainăria doamnei Puddifoot, locul preferat al cuplurilor fericite. Harry se încruntă şi îşi plecă fruntea contra rafalelor de lapoviţă, mergând mai departe.
Trecu o vreme înainte ca Harry să îşi dea seama că vocea lui Katie Bell şi a prietenei ei deveniseră mai puternice şi mai ascuţite, fiind purtate de vânt până la urechile lor. Harry încercă să distingă siluetele şterse. Cele două fete se certau din cauza unui obiect pe care Katie îl ţinea în mână.
— Nu are absolut nici o legătură cu tine, Leanne, o auzi Harry spunând.
Cei trei trecură de o cotitură a drumului, iar lapoviţa care se înteţise îl făcu pe Harry să nu mai vadă nimic prin ochelari. Chiar când ridică mâna ca să-i şteargă cu mănuşa, Leanne dădu să ia pachetul pe care îl ţinea Katie. Aceasta îl smulse înapoi şi pachetul căzu pe jos.
Katie se înălţă imediat în văzduh, nu aşa cum o făcuse Ron, fiind suspendat de gleznă într-un mod amuzant, ci graţios, cu braţele întinse în părţi, ca şi cum ar fi fost pe cale să îşi ia zborul. Cu toate acestea, ceva nu era în ordine, era înspăimântător… Părul îi era răvăşit de rafalele puternice de vânt, însă ochii îi erau închişi şi nu i se citea nimic pe chip. Harry, Ron, Hermione şi Leanne încremeniseră, privind-o pe Katie.
Apoi fata ajunse la doi metri înălţime şi scoase un ţipăt înfiorător. Acum avea ochii larg deschişi, dar era evident că era îngrozită de ceea ce vedea sau simţea. Ţipă de mai multe ori; Leanne începu şi ea să ţipe, înşfăcând-o de glezne pe Katie şi încercând s-o tragă înapoi spre pământ. Harry, Ron şi Hermione fugiră spre ele s-o ajute, dar imediat ce o apucară de picioare pe Katie, aceasta căzu peste ei. Harry şi Ron reuşiră să o prindă, dar fata se zbătea atât de tare, încât abia dacă puteau s-o ţină. O coborâră încet pe pământ şi Katie începu să se zvârcolească şi să ţipe, părând să nu-i recunoască pe nici unul dintre ei.
Harry se uită în jur; nu părea să fie nimeni prin apropiere.
— Staţi aici! le strigă el celorlalţi, acoperind vuietul vântului. Mă duc după ajutor!
O luă la fugă spre şcoală. Nu mai văzuse pe nimeni să se comporte aşa cum o făcuse Katie şi nu putea să-şi explice care era cauza. Luă grăbit o curbă a drumului şi se izbi de ceea ce părea să fie un urs ridicat pe picioarele din spate.
— Hagrid! gâfâi el, ridicându-se din gardul viu peste care căzuse.
— Harry! spuse Hagrid, care avea bucăţi de gheaţă prinse în sprâncene şi în barbă şi era îmbrăcat cu haina mare şi miţoasă din blană de castor. Tocmai l-am vizitat pe Grawp, e incredibil cât de mult a progresat.
— Hagrid, a avut loc un atac, s-ar putea să fi fost un blestem sau ceva de genul ăsta…
— Poftim? zise Hagrid, aplecându-se ca să audă ce spunea Harry prin vântul foarte puternic.
— A fost aruncat un blestem! strigă Harry.