— Domnule, pot să vă întreb unde aţi fost plecat sâmbătă şi duminică? zise Harry, trecând cu vederea sentimentul că întindea, poate, prea mult coarda.
Phineas Nigellus păru să se gândească la acelaşi lucru, fluierând încet.
— Aş prefera să nu-ţi spun chiar acum, zise Dumbledore. Dar te asigur că o s-o fac în scurt timp.
— Chiar aşa? spuse Harry, surprins.
— Da, aşa cred, zise Dumbledore, dând la iveală o nouă sticluţă cu amintiri argintii din interiorul robei şi scoţându-i dopul cu o atingere de baghetă.
— Ştiţi, spuse Harry pe un ton nesigur, m-am întâlnit cu Mundungus în Hogsmeade.
— A, da, am aflat deja că Mundungus şi-a dovedit calităţile de tâlhar cu moştenirea ta, zise Dumbledore, încruntându-se puţin. S-a dat la fund de când l-ai văzut în faţa barului „Trei mături”; înclin să cred că-i este groază să dea ochii cu mine. Cu toate astea, te asigur că n-o să mai fure alte obiecte care i-au aparţinut în trecut lui Sirius.
— Nemernicul ăla bătrân cu sânge semipur a furat din obiectele transmise din generaţie în generaţie în familia Black? spuse Phineas Nigellus mânios, părăsind rama şi ducându-se, fără îndoială, să viziteze portretul său din Casa Cumplită, numărul 12.
— Domnule profesor, zise Harry după o scurtă pauză, v-a povestit cumva doamna profesoară McGonagall ce i-am spus după ce a fost atacată Katie? Despre Draco Reacredinţă?
— Da, mi-a spus ce bănuieşti, zise Dumbledore.
— Şi dumneavoastră credeţi…?
— O să iau măsurile necesare pentru a-i cerceta pe toţi cei care ar fi putut fi implicaţi în accidentul lui Katie, spuse Dumbledore. Dar, Harry, acum principala mea preocupare este lecţia noastră.
Harry fu puţin indignat. Dacă lecţiile lor erau atât de importante, de ce trecuse atât de mult timp între primele două? Însă nu mai zise nimic despre Draco Reacredinţă, privindu-l pe Dumbledore cum turna noile amintiri în Pensiv şi învârtea iar ligheanul de piatră cu mâinile sale cu degete lungi.
— Cu siguranţă că-ţi aminteşti că am întrerupt povestea perioadei de început a Lordului Cap-de-Mort în momentul în care Tom Cruplud, un Încuiat chipeş, o părăsise pe Merope, soţia sa vrăjitoare, şi se întorsese la casa părintească din Little Hangleton. Merope a rămas singură la Londra, însărcinată cu copilul care într-o zi avea să devină Lordul Cap-de-Mort.
— Dar de unde ştiţi că a fost la Londra, domnule profesor?
— Din conţinutul mărturiei unui anumit Caractacus Burke, care, printr-o coincidenţă stranie, a participat la înfiinţarea magazinului de unde a fost cumpărat colierul despre care am vorbit mai devreme, zise Dumbledore.
Harry îl văzu tulburând conţinutul Pensivului, la fel ca în trecut, asemenea unui căutător de aur. Din substanţa argintie şi învolburată se ridică un bătrânel care se învârtea încetişor în Pensiv, argintiu ca o stafie, însă mult mai compact, având o claie de păr care îi acoperea complet ochii.
— Da, l-am obţinut în împrejurări ciudate, spuse el. Ni l-a adus o tânără vrăjitoare chiar înainte de Crăciun, cu mulţi ani în urmă. Mi-a spus că avea mare nevoie de bani. Mă rog, nu încăpea nici o îndoială în acest sens. Era îmbrăcată în zdrenţe şi i se apropia sorocul… Vezi tu, era însărcinată. A zis că medalionul fusese al lui Viperin. Fireşte, mai auziserăm astfel de poveşti de mii de ori — „Vai, acesta a fost ceainicul lui Merlin, aşa să ştii” -, dar când m-am uitat la el, am văzut că avea însemnul lui Viperin şi câteva vrăji simple au confirmat spusele femeii. Bineînţeles, asta îl făcea aproape nepreţuit. Femeia nu părea să aibă idee că era nespus de valoros. S-a bucurat când i-am dat zece galioni pe el. Cel mai bun chilipir din viaţa mea!
Dumbledore zgâlţâi din nou cu putere Pensivul şi Caractacus Burke coborî înapoi în substanţa învolburată de amintiri de unde apăruse.
— I-a dat doar zece galioni pe el? spuse Harry indignat.
— Caractacus Burke nu era recunoscut pentru generozitatea lui, zise Dumbledore. Ştim deci că, spre sfârşitul sarcinii, Merope a fost singură la Londra, având mare nevoie de bani, atât de mare încât şi-a vândut unicul obiect valoros pe care-l avea: medalionul care fusese transmis din generaţie în generaţie în familia lui Dorlent.
— Dar putea face vrăji! spuse Harry cu nerăbdare. Ar fi putut să folosească magia pentru a avea mâncare şi tot ce-i lipsea, nu?
— A, zise Dumbledore, poate că da. Dar eu cred… presupun şi de data asta, şi sunt sigur că nu mă înşel… că după ce a părăsit-o soţul ei, Merope a încetat să facă farmece. Cred că nu a mai vrut să fie vrăjitoare. Bineînţeles, este posibil şi ca dragostea neîmpărtăşită şi disperarea adiacentă s-o fi secat de puteri; se poate întâmpla şi aşa ceva. În orice caz, Merope a refuzat să ridice bagheta până în ultima clipă.
— Dar n-a vrut să supravieţuiască nici măcar pentru fiul ei?
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Îţi este cumva milă de Lordul Cap-de-Mort?
— Nu, zise Harry repede, dar Merope a avut de ales, nu-i aşa, nu ca mama.
— Şi mama ta a avut de ales, spuse Dumbledore cu blândeţe. Da, Merope Cruplud a ales moartea, în ciuda faptului că exista un fiu care avea nevoie de ea, dar, Harry, n-ai voie s-o judeci prea aspru. Era foarte slăbită în urma multor suferinţe şi nu fusese niciodată la fel de curajoasă ca ma-ma ta. Acum, te rog să stai aici.
— Unde mergem? întrebă Harry, când Dumbledore i se alătură în faţa biroului.
— De data asta, spuse Dumbledore, o să pătrundem în amintirile mele. Cred c-o să le găseşti bogate în detalii şi cât se poate de fidele. Tu primul, Harry.
Harry se aplecă peste Pensiv; chipul său intră în contact cu luciul rece al amintirii şi apoi băiatul simţi din nou cum cade în gol, înconjurat de întuneric. Câteva clipe mai târziu, atinse o suprafaţă stabilă, deschise ochii şi descoperi că el şi Dumbledore erau pe o stradă aglomerată şi veche din Londra.
— Uite-mă, spuse Dumbledore vesel, indicând o siluetă înaltă, care traversa în faţa unei trăsuri care aproviziona cu lapte.
Acest Albus Dumbledore mai tânăr avea părul lung şi barba de culoare castanie. După ce ajunse pe acelaşi trotuar cu ei, merse cu paşi mari, atrăgând multe priviri curioase din cauza costumului extravagant de catifea mov cu care era îmbrăcat.
— Felicitări pentru costum, domnule profesor, zise Harry, înainte să se poată opri. Dar Dumbledore doar râse pe înfundate şi cei doi îl urmară o vreme pe mai tânărul Dumbledore, intrând la un moment dat pe o poartă care dădea într-o curte goală din faţa unei clădiri pătrăţoase, destul de sumbră, înconjurată de un grilaj înalt. Urcă cele câteva trepte care duceau la uşa de la intrare şi ciocăni o dată. După câteva clipe, îi deschise o fată neîngrijită, care purta şorţ.
— Bună ziua. Am venit în audienţă la doamna Cole, matroana acestei instituţii, dacă nu mă înşel…
— A, zise fata, părând foarte mirată şi cuprinzând cu privirea înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Ăă… staţi aşa… DOAMNĂ COLE! strigă ea peste umăr.
Harry auzi pe cineva răspunzând răspicat de departe. Fata se întoarse spre Dumbledore.
— Intraţi, vine imediat.
Dumbledore intră în holul cu o pardoseală ca tabla de şah; casa era într-o stare generală de dărăpănare, dar curată ca lăcrima. Harry şi Dumbledore cel din prezent îl urmară. Înainte de a se închide uşa, o femeie slabă, care părea foarte ocupată, se apropie cu paşi repezi de ei. Avea trăsături bine conturate, care o făceau să pară mai degrabă agasată decât răuvoitoare, şi vorbea peste umăr cu o altă angajată care purta şorţ, îndreptându-se spre Dumbledore.