Se ridică şi Harry fu impresionat de faptul că nu se clătina deloc, chiar dacă nu mai rămăsese decât o treime de gin în sticlă.
— Bănuiesc că vreţi să vorbiţi cu el, nu-i aşa?
— Aşa este, chiar foarte mult, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.
Doamna Cole îl conduse afară din birou, urcând pe scara de piatră, strigând câteva instrucţiuni angajaţilor şi câteva mustrări copiilor. Harry observă că orfanii purtau cu toţii un fel de tunică gri. Păreau destul de bine îngrijiţi, dar nu încăpea îndoială că locul ca atare era sumbru pentru nişte copii.
— Am ajuns, zise doamna Cole, când ajunseră la al doilea etaj şi se opriră în faţa primei uşi de pe un culoar lung.
Bătu de două ori şi intră.
— Tom? Ai un vizitator. Dânsul este domnul Dumberton… pardon, Dunderbore. A venit să-ţi spună că… mă rog, îl las pe el să-ţi zică despre ce este vorba.
Harry şi cei doi Dumbledore intrară în cameră, iar doamna Cole ieşi, închizând uşa în urma ei. Era o cameră aproape goală, în afara unui şifonier vechi şi a unui pat metalic. Un băiat stătea pe pătura gri, cu picioarele întinse, ţinând în mână o carte.
Trăsăturile lui Tom Cruplud nu aveau nimic în comun cu familia Gaunt. Lui Merope i se îndeplinise ultima dorinţă: era leit tatăl său, în miniatură, cam înalt pentru unsprezece ani, brunet şi cu pielea albă. Îşi miji ochii, cercetând înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Urmă un moment de tăcere.
— Îmi pare bine, Tom, spuse Dumbledore, înaintând şi întinzându-i mâna.
Băiatul ezită, apoi dădu mâna cu el. Dumbledore îşi trase un scaun incomod de lemn lângă Cruplud, astfel încât cei doi păreau să fie pacientul şi vizitatorul.
— Eu sunt domnul profesor Dumbledore.
— „Profesor”? repetă Cruplud neliniştit. Un fel de „doctor”? De ce aţi venit? V-a chemat ea ca să mă examinaţi?
Arăta spre uşa pe care tocmai ieşise doamna Cole.
— Nu, nicidecum, spuse Dumbledore, zâmbind.
— Nu vă cred, zise Cruplud. Vrea să mă vadă un doctor, nu-i aşa? Spuneţi-mi adevărul!
Rosti ultimele trei cuvinte cu o forţă uimitoare, care fu aproape şocantă. Era un ordin pe care se părea că-l dăduse de multe ori în trecut. Făcuse ochii mari şi se uita urât la Dumbledore, care nu avu nici o altă reacţie, ci doar zâmbi binevoitor în continuare. Câteva clipe mai târziu Cruplud încetă să se mai uite urât la el, deşi părea chiar mai circumspect decât înainte.
— Cine sunteţi?
— Ţi-am spus deja. Sunt profesorul Dumbledore şi predau la o şcoală care poartă numele de Hogwarts. Am venit să-ţi ofer un loc la şcoala mea… la noua ta şcoală, dacă vrei să vii.
Reacţia lui Cruplud fu mai mult decât surprinzătoare. Sări din pat şi se îndepărtă de Dumbledore, mergând cu spatele şi arătând mânios.
— Pe mine nu mă păcăliţi! De fapt, aţi venit de la azilul de nebuni! „Profesor”, da, cum să nu. Ei bine, n-am de gând să vin, aţi înţeles? Baborniţa ar trebui dusă la azil. Nu le-am făcut nimic lui Amy Benson şi Dennis Bishop, întrebaţi-i şi or să vă spună şi ei acelaşi lucru!
— N-am venit de la azilul de nebuni, spuse Dumbledore răbdător. Sunt profesor şi o să-ţi vorbesc despre Hogwarts, dacă o să te linişteşti şi o să stai jos. Bineînţeles, dacă nu vrei să vii la şcoala noastră, nu te obligă nimeni să o faci.
— Tare mi-ar plăcea să vă văd încercând, zise Cruplud pe un ton batjocoritor.
— Hogwarts, continuă Dumbledore, ca şi cum nu ar fi auzit ultima replică a lui Cruplud, este o şcoală pentru copii cu abilităţi speciale.
— Nu sunt nebun!
— Ştiu că nu eşti nebun. Hogwarts nu este o şcoală pentru nebuni. Este o şcoală de magie.
Se lăsă tăcerea. Cruplud încremeni. Nu i se citea nimic pe chip, dar îşi muta privirea de la un ochi al lui Dumbledore la altul, de parcă ar fi vrut să-l surprindă pe unul dintre ei minţind.
— De magie? repetă el în şoaptă.
— Da, spuse Dumbledore.
— Deci… ce pot eu să fac este magie?
— Ce poţi să faci, de fapt?
— Tot felul de lucruri, zise Cruplud în şoaptă.
Un val de roşeaţă îi urcă dinspre gât, ajungându-i până în obrajii supţi; părea cuprins de febră.
— Pot să fac lucrurile să se mişte fără să le ating. Pot să oblig animalele să facă ce vreau eu, fără să le dresez. Pot să fac să li se întâmple lucruri rele oamenilor care mă enervează. Pot să fac să-i doară.
Îi tremurau picioarele. Se împletici şi se aşeză înapoi pe pat, holbându-se la mâinile lui şi stând cu capul aplecat, parcă rugându-se.
— Ştiam eu că sunt altfel decât ceilalţi, şopti el privindu-şi degetele care îi tremurau. Ştiam eu că sunt special. Am ştiut-o dintotdeauna.
— Ei bine, ai avut dreptate, spuse Dumbledore, care nu mai zâmbea, ci îl privea cu atenţie pe Cruplud. Eşti vrăjitor.
Cruplud îşi ridică repede capul. Era transfigurat: avea pe chip o expresie de fericire nebună, care în mod straniu nu-l făcea să pară mai chipeş; din contra, trăsăturile sale fine păreau să fi devenit mai aspre, iar expresia feţei era apropiată de cea a unei fiare.
— Şi dumneavoastră sunteţi vrăjitor?
— Da, sunt.
— Dovediţi-mi-o, zise Cruplud îndată, pe acelaşi ton poruncitor pe care îl folosise când spusese „Spuneţi-mi adevărul!”.
Dumbledore ridică din sprâncene.
— Dacă nu mă înşel şi accepţi să-ţi iei în primire locul la Hogwarts…
— Sigur că da!
— Atunci o să-mi spui „domnule profesor” sau „domnule” de acum înainte.
Pentru o fracţiune de secundă, expresia feţei i se înăspri, dar apoi spuse cu o voce surprinzător de politicoasă, aproape de nerecunoscut:
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule. Domnule profesor. Voiam să vă rog să-mi arătaţi…
Harry era convins că Dumbledore avea să refuze, să-i spună lui Cruplud că urma să aibă destul timp pentru demonstraţii practice la Hogwarts şi că în clipa aceea se aflau într-o clădire plină de Încuiaţi şi drept urmare, trebuiau să fie cu băgare de seamă. Însă, spre marea lui mirare, Dumbledore îşi scoase bagheta din buzunarul interior al sacoului, o îndreptă către şifonierul dărăpănat din colţ şi o mişcă repede, cu un gest firesc.
Şifonierul fu cuprins imediat de flăcări.
Cruplud sări în picioare. Harry înţelese de ce urla îngrozit şi furios; acolo trebuia să fie tot ce avea; dar chiar în timp ce Cruplud se întoarse mânios spre Dumbledore flăcările dispărură şi şifonierul rămase neatins.
Cruplud se uită cu ochii mari când la şifonier, când la Dumbledore, apoi indică bagheta, cu o expresie lacomă pe chip.
— De unde pot să-mi iau şi eu aşa ceva?
— Toate la timpul lor, zise Dumbledore. Cred că sunt câteva obiecte care încearcă să iasă din şifonierul tău.
Într-adevăr, din dulap se auzea un zăngănit şters. Cruplud păru speriat pentru prima dată până atunci.
— Deschide uşa, spuse Dumbledore.
Cruplud ezită, apoi traversă camera şi deschise cu putere uşa şifonierului. Pe raftul cel mai de sus, deasupra unei bare pe care erau agăţate nişte haine ponosite, se afla o cutie mică de carton care se mişca şi zăngănea, ca şi cum înăuntru s-ar fi aflat nişte şoareci agitaţi.
— Scoate-o, zise Dumbledore.
Cruplud dădu jos cutia mişcătoare. Părea înfricoşat.
— În cutia asta se află cumva nişte obiecte care n-ar trebui să fie la tine? întrebă Dumbledore.
Cruplud se uită lung la Dumbledore, măsurându-l cu calm.