Harry se ridică. În timp ce traversa camera, privirea îi căzu pe măsuţa pe care data trecută se aflase inelul lui Dorlent Gaunt, care acum nu se mai afla acolo.
— Da, Harry? zise Dumbledore, când Harry se opri din mers.
— A dispărut inelul, spuse Harry, întorcându-se spre el. Credeam că o să aduceţi muzicuţa sau ceva de genul ăsta.
Dumbledore îi zâmbi larg, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.
— Ai o minte ageră, Harry, dar muzicuţa aia a fost doar o simplă muzicuţă. Nimic mai mult.
Încheie pe această notă misterioasă, făcându-i un semn cu mâna lui Harry, care înţelese că lecţia luase sfârşit.
CAPITOLUL XIV
FELIX FELICIS
Harry avu Ierbologie la prima oră în dimineaţa următoare. La micul dejun, nu putuse să le povestească lui Ron şi Hermione cum decursese lecţia cu Dumbledore, de teamă să nu fie auziţi, dar îi puse la curent când traversară loturile agricole către sere. Vântul aprig din weekend se potolise în sfârşit. Din cauza ceţii stranii, le luă ceva mai mult decât de obicei să găsească sera unde trebuiau să ajungă.
— Uau, îţi dă fiori să te gândeşti la Ştii-Tu-Cine pe când era copil, zise Ron încet, după ce se aşezară în jurul unui ciot noduros de Snargaluff, care făcea obiectul studiului acelui semestru, şi îşi puse mănuşile de protecţie. Dar tot nu înţeleg de ce-ţi arată Dumbledore toate astea. Mă rog, este foarte interesant, dar la ce bun?
— Nu ştiu, spuse Harry, punându-şi o proteză dentară. Dar mi-a spus că e foarte important şi că o să mă ajute să supravieţuiesc.
— Eu cred că este fascinant, zise Hermione cu sinceritate. Este perfect logic să afli cât mai multe despre Cap-de-Mort. Cum altfel ai putea să-i descoperi punctele slabe?
— Spune-mi, cum a fost ultima petrecere a lui Slughorn? o întrebă Harry cu vocea înăbuşită din cauza protezei dentare.
— A, păi să ştii că a fost chiar distractiv, zise Hermione, punându-şi ochelarii de protecţie. Adică, e adevărat că se întâmplă să se întindă la discuţii despre foşti elevi şi că-i face toate poftele lui McLaggen, pentru că are relaţii cu oameni sus-puşi, dar ne-a servit nişte feluri de mâncare deosebite şi ne-a făcut cunoştinţă cu Gwenog Jones.
— Gwenog Jones? spuse Ron, făcând ochii mari în spatele ochelarilor de protecţie. Acea Gwenog Jones? Căpitanul ”Harpiilor din Holyhead”?
— Exact, zise Hermione. Sinceră să fiu, mie mi s-a părut cam plină de ea, dar…
— Cam multă vorbărie acolo! zise profesoara Lăstar cu o voce sprinţară, apropiindu-se repede de ei, cu o expresie intransigentă pe chip. Aţi rămas în urmă, toţi ceilalţi au început şi Neville a scos deja prima păstaie!
Se uitară în jur; într-adevăr, Neville avea buza spartă şi câteva zgârieturi adânci pe obraz, dar ţinea strâns un obiect verde de mărimea unui grepfrut, care pulsa în mod dezagreabil.
— Sigur, doamnă profesoară, începem chiar acum! zise Ron, adăugând repede după ce acesta se întoarse din nou cu spatele la ei: Ar fi trebuit să folosim „Muffliato”, Harry.
— În nici un caz! spuse Hermione imediat, supărându-se când veni vorba despre Prinţul Semipur şi vrăjile sale, aşa cum se întâmpla de fiecare dată. Păi, hai… ar fi cazul să ne apucăm de treabă…
Le aruncă celorlalţi doi o privire neliniştită; traseră cu toţii aer în piept şi se aplecară peste ciotul noduros dintre ei.
Acesta prinse viaţă numaidecât şi din vârf ţâşniră nişte liane lungi, înţepătoare, ca nişte muri, care începură să se zvârcolească într-o parte şi în alta. Una dintre liane se încurcă în părul lui Hermione şi Ron o făcu să se retragă, lovind-o cu un cleşte; Harry reuşi să prindă câteva liane şi să le lege unele de altele; în mijlocul ramurilor ca nişte tentacule se deschise o gaură şi Hermione îşi băgă înăuntru mâna până la cot fără teamă, cu gaura închizându-se ca o capcană în jurul cotului ei; Harry şi Ron traseră cu putere de liane, deschizând gaura cu forţa şi Hermione reuşi să-şi elibereze braţul, ţinând strâns o păstaie exact ca a lui Neville. Lianele înţepătoare se retraseră brusc în ciotul noduros, care rămase nemişcat arătând ca o buturugă lipsită de viaţă.
— Ştiţi ceva, eu nu cred că o să-mi pun aşa ceva în grădină când o să mă mut la casa mea, zise Ron, ridicându-şi ochelarii pe frunte şi ştergându-şi transpiraţia de pe faţă.
— Dă-mi un castron, spuse Hermione, ţinând cât mai departe de ea păstaia care pulsa.
Harry îi întinse un castron şi Hermione dădu drumul păstăii în el, cu o expresie dezgustată pe chip.
— Nu te sfii, stoarce-o, sunt mai bune când sunt proaspete! îi strigă profesoara Lăstar.
— În orice caz, zise Hermione, reluând discuţia dinainte ca şi cum n-ar fi fost atacaţi de o buturugă cu doar câteva clipe în urmă, Slughorn o să dea o petrecere de Crăciun, Harry, şi de data asta nu poţi să mai scapi pentru că m-a rugat să-i spun care sunt serile tale libere — ca să fie sigur, o să fixeze data într-o zi când o să poţi veni.
Harry murmură ceva dezaprobator. În schimb, Ron, care încerca să spargă păstaia în castron, presând-o cu ambele mâini, ridicându-se în picioare şi apăsând cât putea de tare, zise mânios:
— Este o petrecere tot numai pentru preferaţii lui Slughorn, nu-i aşa?
— Da, doar pentru cei din „Clubul lui Slughorn”, spuse Hermione.
Ron scăpă din mâini păstaia, care se lovi de geamul serei, ricoşând în ceafa profesoarei Lăstar, dându-i jos pălăria veche şi peticită. Harry se duse să recupereze păstaia; când se întoarse, Hermione zicea:
— Ştii ceva, nu eu am ales să se numească „Clubul lui Slughorn”.
— „Clubul lui Slughorn”, repetă Ron pe un ton batjocoritor, demn de Reacredinţă. Este penibil. Mă rog, sper să te distrezi la mica ta petrecere. De ce nu mergi cu McLaggen? Slughorn o să poată să vă declare regele şi regina balului ”Clubului lui Slug…
— Avem voie să venim cu cineva din afară, spuse Hermione, care roşise brusc, şi voiam să te invit pe tine, dar nu mă mai obosesc, dacă crezi că e ceva penibil!
Harry îşi dori dintr-odată ca păstaia să fi zburat mai departe, iar el să nu fi stat acum acolo, alături de Ron şi Hermione. Luă castronul în care fusese păstaia mai înainte, fără ca vreunul dintre ei să-i observe prezenţa, şi încercă s-o spargă într-un mod cât mai energic şi mai zgomotos; din nefericire, auzea în continuare tot ce vorbeau.