— Voiai să mă inviţi pe mine? întrebă Ron, schimbându-şi complet tonul vocii.
— Da, spuse Hermione furioasă. Dar îţi dai seama că, dacă preferi „să merg cu McLaggen”…
Urmă o pauză, timp în care Harry încercă în continuare să strivească păstaia îndărătnică, folosind un făraş de grădină.
— Nu prefer să mergi cu el, spuse Ron, foarte încet.
Harry nu nimeri păstaia, lovind castronul care se făcu ţăndări.
— Reparo, zise el repede, atingând cioburile cu bagheta şi castronul se refăcu numaidecât.
Cu toate acestea, zgomotul îi făcuse pe Ron şi pe Hermione să îşi dea seama că era şi Harry acolo. Hermione părea agitată şi începu imediat să îşi caute cartea Copaci carnivori din toată lumea, pentru a afla care era metoda corectă pentru stoarcerea păstăilor Snargaluff; Ron, pe de altă parte, arăta ruşinat, dar în acelaşi timp destul de mulţumit de el însuşi.
— Dă-mi-o mie, Harry, spuse Hermione pe un ton nerăbdător, aici scrie că ar trebui s-o înţepăm cu un obiect ascuţit.
Harry îi dădu castronul cu păstaia, iar el şi Ron îşi puseră la loc ochelarii de protecţie, aplecându-se din nou peste ciot.
Nu era vorba că l-ar fi luat prin surprindere, îşi zise Harry, luptându-se cu o liană cu spini care era hotărâtă să-l sugrume; se aştepta să se întâmple şi asta mai devreme sau mai târziu. Dar nu era sigur de ce simţea în privinţa asta. El şi Cho erau acum prea stingheriţi pentru a se putea uita unul la celălalt, darămite pentru a-şi vorbi; ce urma să se întâmple dacă Ron şi Hermione aveau să devină un cuplu şi apoi să se despartă? Oare prietenia lor avea să supravieţuiască? Harry îşi aminti de cele câteva săptămâni când nu îşi vorbiseră; nu-i fusese deloc uşor să încerce să micşoreze prăpastia dintre ei. Şi apoi, ce urma să se întâmple dacă nu aveau să se despartă? Dacă aveau să devină ca Bill şi Fleur? Oare avea să fie foarte stânjenitor să stea împreună cu ei, fiindcă avea să fie dat deoparte pentru totdeauna?
— A mea eşti! strigă Ron, scoţând a doua păstaie din interiorul buturugii exact când Hermione reuşi să o desfacă pe prima, punând apoi mâna pe castronul plin de tuberculi care se zvârcoleau ca nişte viermi de un verde deschis.
Restul cursului trecu fără să se mai vorbească despre petrecerea lui Slughorn. Deşi Harry îşi urmări cu mai mare atenţie prietenii pe parcursul următoarelor câteva zile, nu observă nici o schimbare la Ron şi Hermione, în afara faptului că erau ceva mai politicoşi unul cu altul decât de obicei. Harry bănuia că trebuia să aştepte să vadă ce avea să se întâmple sub influenţa Beriizero în biroul slab luminat al lui Slughorn la petrecerea din seara cu pricina. Însă între timp avea treburi mai presante.
Katie Bell era încă la spitalul Sf. Mungo, fără să existe şanse să fie externată, ceea ce însemna că promiţătoarea echipă a Cercetaşilor, pe care Harry o antrenase cu atâta devotament încă din septembrie, avea un înaintaş lipsă. Amânase mereu să o înlocuiască pe Katie, sperând că fata avea să se întoarcă, dar meciul de deschidere împotriva Viperinilor urma să se desfăşoare cât de curând şi Harry fu nevoit să accepte că ea nu avea să revină la timp pentru a juca.
Harry nu credea că putea să mai suporte încă un trial pentru toată casa. Îl încolţi într-o zi pe Dean Thomas, după un curs de Transfigurare, având un gol în stomac care nu avea nici o legătură cu vâjthaţul. Majoritatea colegilor plecaseră deja, cu toate că mai rămăseseră câteva păsări galbene care zburau prin cameră ciripind, fiind toate opera lui Hermione; nimeni altcineva nu reuşise să creeze nici măcar o pană.
— Mai eşti interesat să joci ca înaintaş?
— Poftim? Da, sigur că da! zise Dean entuziasmat.
Harry îl văzu pe Seamus Finnigan peste umărul lui Dean, aruncându-şi morocănos cărţile în ghiozdan. Unul dintre motivele pentru care Harry ar fi preferat să nu-l roage pe Dean să joace era că ştia că asta nu avea să-i pice bine lui Seamus. Pe de altă parte, trebuia să facă ce era mai bine pentru echipă, iar Dean zburase mai repede decât Seamus când se ţinuse trialul.
— Păi atunci, bun venit în echipă, zise Harry. Avem antrenament astă-seară Ia şapte.
— În ordine, spuse Dean. Ne vedem atunci, Harry! Fir-aş să fiu, abia aştept să-i spun lui Ginny!
Ieşi în fugă din sală, lăsându-i singuri pe Harry şi pe Seamus. Atmosfera era şi aşa destul încordată când unul dintre canarii lui Hermione zbură pe deasupra lor, găinăţându-se în capul lui Seamus.
Seamus nu era singurul nemulţumit de cel ales s-o înlocuiască pe Katie. În camera de zi, toată lumea şuşotea din cauza faptului că Harry avea în echipă doi colegi de clasă. Harry îndurase bârfe şi mai dure decât aceasta pe parcursul anilor trecuţi de şcoală şi nu-l deranja foarte tare, dar avea un motiv în plus pentru a câştiga următorul meci împotriva Viperinilor. Ştia că dacă ar fi câştigat Cercetaşii, toţi aveau ar fi uitat că îl criticaseră, jurând că ştiuseră mereu ce echipă grozavă aveau. Dacă pierdeau… ei bine, îşi zise Harry strâmbându-se, îndurase el bârfe şi mai dure.
Nu avu nici un motiv să regrete că îl alesese pe Dean după ce-l văzuse zburând în seara aceea; se sincroniza bine cu Ginny şi Demelza. Prinzătorii, Peakes şi Coote, jucau şi ei din ce în ce mai bine. Singura problemă era Ron.
Harry ştiuse de la bun început că Ron era un jucător inconsecvent, care se lăsa pradă emoţiilor şi nu avea încredere în el; din nefericire, se părea că meciul de deschidere îi redeşteptase sentimentul de nesiguranţă. După ce încasă şase goluri, marcate în cea mai mare parte de Ginny, adoptă o tehnică din ce în ce mai haotică, ajungând chiar să-i dea un pumn în gură Demelzei Robins când aceasta trecu pe lângă el.
— A fost un accident, iartă-mă, Demelza, îmi pare tare rău! strigă Ron după ea, în timp ce fata cobora pe pământ zburând în zigzag, plină de sânge. Eu doar am…
— Intrat în panică, spuse Ginny furioasă, aterizând lângă Demelza şi cercetându-i buza spartă. Ron, eşti un idiot şi jumătate, uită-te şi tu ce i-ai făcut!
— Pot să fac ceva să-i treacă, zise Harry, aterizând lângă cele două fete.
Îşi îndreptă bagheta către gura Demelzei şi zise: „Episkey”.
— Şi Ginny, nu-l mai fă idiot pe Ron, nu eşti tu căpitanul acestei echipe…
— Păi, tu păreai prea ocupat ca să-l faci idiot şi m-am gândit că era cazul s-o facă cineva…
Harry se strădui să nu râdă.
— Ridicaţi-vă de la sol, hai.
Până la urmă fu unul dintre cele mai groaznice antrenamente de la începutul semestrului, deşi Harry nu consideră că era momentul potrivit să fie sincer, având în vedere că data meciului era atât de apropiată.
— A fost bine, Viperinii n-au nici o şansă în faţa noastră, spuse el, încurajându-i.
Înaintaşii şi prinzătorii ieşiră din vestiar părând destul de mulţumiţi de ei înşişi.
— Am jucat ca o cizmă plină ochi cu baligă de dragon, spuse Ron cu o voce pierdută după ce se închise uşa în urma lui Ginny.
— Ba nu, spuse Harry pe un ton hotărât. Eşti cel mai bun portar dintre cei care s-au prezentat, Ron. Singura ta problemă sunt emoţiile.
Harry avu această atitudine încurajatoare pe tot drumul până la castel, iar când ajunseră la etajul doi Ron părea mult mai vesel decât înainte. Cu toate acestea, în clipa în care Harry trase la o parte tapiseria dincolo de care se găsea o scurtătură către Turnul Cercetaşilor, el şi Ron dădură peste Dean şi Ginny, care erau îmbrăţişaţi, sărutându-se cu patimă, de parcă ar fi fost lipiţi unul de altul.