Pentru o clipă chiar crezu că Ron avea să-l lovească, însă apoi se întâmplă ceva mult mai grav: Ron parcă se pleoşti pe coada de mătură, părând să se dea bătut şi spunând:
— Plec singur din echipă. Sunt un dezastru.
— Nu eşti un dezastru şi nu pleci din echipă! zise Harry apăsat, apucându-l pe Ron de gulerul robei. Poţi să aperi orice lovitură când eşti în formă, problema ta e una mentală.
— Vrei să spui că sunt nebun?
— Poate că da!
Se uitară urât unul la altul pentru câteva secunde, apoi Ron clătină din cap epuizat.
— Ştiu că n-ai timp să găseşti alt portar, aşa că o să joc mâine. Dar dacă pierdem — şi o să pierdem — mă dau singur afară din echipă.
Nimic din ce spuse Harry nu avu vreun efect asupra lui. Harry încercă pe tot parcursul cinei să-l facă pe Ron să aibă mai mare încredere în el, dar acesta fu prea ocupat cu posomoreala şi ursuzenia faţă de Hermione ca să-şi dea seama. Harry insistă în acest sens în camera de zi, în acea seară, dar afirmaţia sa că toţi ceilalţi din echipă ar fi fost distruşi dacă Ron ar fi plecat fu oarecum contrazisă de faptul că aceştia se adunaseră într-un colţ îndepărtat, şuşotind în mod evident despre Ron şi aruncându-i priviri necruţătoare. În cele din urmă, Harry încercă să se supere din nou, sperând să-l provoace pe Ron să adopte o atitudine sfidătoare, cât de cât potrivită unui portar sigur pe el, dar strategia aceasta se dovedi la fel de inutilă ca vorbele de îmbărbătare. Ron se duse la culcare la fel de amărât şi deznădăjduit ca până atunci.
Harry rămase treaz multă vreme pe întuneric. Nu voia să piardă meciul acela; nu numai că era primul său meci în calitate de căpitan, dar îşi dorea cu tot dinadinsul să-l înfrângă pe Draco Reacredinţă la vâjthaţ, chiar dacă încă nu avea dovezi care să-i confirme bănuielile în privinţa lui. Însă dacă Ron avea să joace aşa cum o făcuse în timpul ultimelor câteva antrenamente, era foarte puţin probabil să câştige…
Şi-ar fi dorit să existe ceva care să îl facă pe Ron să îşi vină în fire… să joace la înălţime… ceva care să garanteze că ziua aceea avea să fie foarte bună pentru Ron…
Harry găsi răspunsul, având o revelaţie miraculoasă.
Micul dejun din dimineaţa următoare fu guvernat de freamatul de rigoare; Viperinii fluierară şi huiduiră zgomotos de fiecare dată când intra în Marea Sală un membru al echipei Cercetaşilor. Harry ridică privirea spre tavan, văzu că cerul era complet senin şi îl interpretă ca fiind un semn bun.
Masa Cercetaşilor, o mare pată roşu cu auriu izbucni în urale când se apropiară Harry şi Ron. Harry zâmbi şi le făcu cu mâna; Ron schiţă un zâmbet şi clătină din cap.
— Capul sus, Ron! strigă Lavender. Sunt convinsă că o să fii la înălţime!
Ron o ignoră.
— Vrei ceai? îl întrebă Harry. Cafea? Suc de dovleac?
— Mi-e indiferent, spuse Ron pe un ton abătut, luând o muşcătură din felia de pâine prăjită, fără tragere de inimă.
Câteva minute mai târziu, Hermione, care se săturase într-o asemenea măsură de comportamentul ursuz al lui Ron din ultima vreme, încât nu coborâse să ia micul dejun cu ei, se opri în drum spre celălalt capăt al mesei.
— Cum vă simţiţi? întrebă pe ea pe un ton nesigur, uitându-se la ceafa lui Ron.
— Bine, zise Harry, care se concentra să-i dea lui Ron un pahar plin cu suc de dovleac. Poftim, Ron. Bea-l pe tot.
Ron abia dusese paharul la buze, când Hermione îi spuse pe un ton tăios:
— Ron, nu-l bea!
Harry şi Ron îşi ridicară privirile spre ea.
— De ce? zise Ron.
Hermione făcuse ochii mari, privindu-l pe Harry de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce se întâmpla.
— Tocmai i-ai pus ceva în băutură!
— Poftim? spuse Harry.
— Nu te preface că nu m-ai auzit. Te-am văzut. Tocmai i-ai turnat ceva în băutură lui Ron. Încă ai sticluţa în mână!
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise Harry, băgând repede sticluţa înapoi în buzunar.
— Ron, ascultă-mă, nu bea! spuse din nou Hermione, îngrijorată, dar Ron ridică paharul şi-l dădu pe gât, zicând:
— Nu-mi spune tu ce să fac, Hermione.
Fata păru scandalizată. Se aplecă mult, astfel încât să n-o audă decât Harry şi zise în şoaptă:
— Ar trebui să fii exmatriculat pentru asta. Harry, să ştii că nu te credeam în stare de aşa ceva!
— Ia te uită cine vorbeşte, îi răspunse el tot în şoaptă. Ia spune-mi, ai aruncat cumva vreo Vrajă Confundus în ultima vreme?
Hermione plecă, supărată de lângă ei, ducându-se spre celălalt capăt al mesei. Harry nu regretă când o văzu îndepărtându-se. Hermione nu înţelesese niciodată cât de important era de fapt vâjthaţul. Apoi se întoarse spre Ron, care plescăia din buze.
— Mai avem puţin, zise Harry voios.
Iarba acoperită cu chiciură scârţâia sub tălpile lor, în timp ce mergeau cu paşi mari spre stadion.
— Avem noroc cu vremea asta, nu-i aşa? îl întrebă Harry pe Ron.
— Aşa e, zise Ron, care era palid şi părea să se simtă rău.
Ginny şi Demelza erau deja îmbrăcate în robele de vâjthaţ şi aşteptau în vestiar.
— Condiţiile de joc sunt ideale, spuse Ginny, ignorându-l pe Ron. Ghici ce s-a întâmplat? Înaintaşul ăla de la Viperini, Vaisey, a fost lovit de un balon-ghiulea ieri la antrenament, aşa că nu poate să joace! Şi vestea cea mai bună este că Reacredinţă este şi el bolnav!
— Poftim? zise Harry, întorcându-se imediat către ea şi privind-o cu nişte ochi mari. E bolnav? Ce-a păţit?
— Habar n-am, dar nouă ne convine de minune, spuse Ginny veselă. O să joace Harper în locul lui; e cu mine în an şi este un idiot şi jumătate.
Harry schiţă şi el un zâmbet, dar în timp ce îmbrăca roba roşie gândurile îi zburară la cu totul altceva decât la vâjthaţ. Nu era prima dată când Reacredinţă declara că nu putea să joace pentru că era bolnav, însă data trecută avusese grijă ca meciul să fie reprogramat într-o zi care le convenea mai mult Viperinilor. De ce accepta ca de data asta să fie înlocuit de altcineva? Oare chiar era bolnav sau se prefăcea?
— E ciudat, nu? îi zise el în şoaptă lui Ron. Că nu joacă Reacredinţă.
— Eu aş spune mai degrabă că este un noroc, spuse Ron, părând ceva mai vioi. Şi n-o să joace nici Vaisey, care este vârful lor de atac. Nici nu speram să… hei! zise el dintr-odată, oprindu-se brusc pe când îşi punea mănuşile de portar şi privindu-l pe Harry drept în ochi.
— Ce este?
— Eu… tu…
Ron îşi coborâse vocea, părând în acelaşi timp speriat şi entuziasmat.
— Băutura mea… sucul de dovleac… mi-ai pus cumva ceva în el…?
Harry ridică din sprâncene, dar nu zise decât:
— Meciul începe în cinci minute, aşa că ar fi bine să-ţi pui cizmele.
Ieşiră pe teren, în nişte urale şi huiduieli tumultuoase. O tribună a stadionului era o pată compactă, roşu cu auriu, iar cealaltă o mare de verde şi argintiu. Mulţi dintre Astropufi şi Ochi-de-Şoim se împărţiseră şi ei pe tabere, iar printre strigăte şi aplauze Harry auzi limpede răgetul cunoscutei pălării în formă de cap de leu a Lunei Lovegood.