Harry se apropie de Madam Hooch, arbitrul, care era pregătită să scoată mingile din cutie.
— Căpitanii să-şi dea mâna, zise ea, iar Urquhart, noul căpitan al Viperinilor îi strivi degetele lui Harry. Urcaţi-vă pe mături. La semnalul meu… trei… doi… unu…
Suflă în fluier, iar Harry şi ceilalţi se desprinseră imediat de solul în-gheţat, înălţându-se.
Harry înconjură perimetrului domeniului, căutând hoţoaica şi urmărindu-l cu privirea pe Harper, care zbura în zigzag mult mai jos. Apoi se auzi o voce discordantă, foarte diferită de cea a comentatorului din trecut.
— Ei bine, au pornit şi cred că suntem cu toţii surprinşi de echipa pe care a format-o Potter anul acesta. Mulţi au crezut că portarul Ronald Weasley va fi dat afară din echipă, după evoluţia oscilantă de anul trecut, dar trebuie să recunoaştem că faptul că este bun prieten cu căpitanul reprezintă un mare atu…
Aceste cuvinte fură primite cu râsete batjocoritoare şi aplauze dinspre capătul terenului unde erau Viperinii. Harry se întoarse pe mătură pentru a se uita la podiumul comentatorului. Văzu un băiat blond, înalt şi slăbănog, cu nasul cârn, care vorbea în megafonul magic care-i aparţinuse cândva lui Lee Jordan. Harry îl recunoscu pe băiat, era Zacharias Smith, un jucător din echipa Astropufilor, care îi era profund antipatic.
— A, iată prima încercare de gol a Viperinilor. Urquhart traversează terenul iute ca vântul şi…
Lui Harry i se făcu stomacul ghem.
— … Weasley apără lovitura, mă rog, mai are şi el noroc din când în când…
— Aici ai nimerit-o, Smith, mormăi Harry, zâmbind în sinea lui, coborând brusc printre înaintaşi şi uitându-se în jur după hoţoaica şmecheră.
O jumătate de oră mai târziu, Cercetaşii conduceau cu şaizeci de puncte la zero. Ron reuşise câteva parade cu adevărat spectaculoase, unele doar cu vârfurile mănuşilor, iar Ginny marcase patru din cele şase goluri date de Cercetaşi. Din cauza asta, Zacharias nu mai putu să se întrebe cu voce tare dacă cei doi Weasley erau acolo doar pentru că-i simpatiza Harry şi se legă în schimb de Peakes şi Coote.
— Desigur, Coote nu are o conformaţie tipică de prinzător, spuse Zacharias cu un aer superior, de obicei aceştia au ceva mai multă masă musculară…
— Aruncă-i un balon-ghiulea! îi strigă Harry lui Coote când trecu vâjâind pe lângă el, dar Coote zâmbi, preferând să ţintească următorul balon-ghiulea către Harper, care zbura direct pe lângă Harry în direcţia opusă.
Harry se bucură să audă bufnitura care însemna că balonul-ghiulea îşi atinsese ţinta.
Se părea că Cercetaşii erau într-o formă de zile mari. Înscriseră gol după gol, iar la celălalt capăt al terenului Ron apăra loviturile, părând relaxat. Acum chiar zâmbea şi când mulţimea aclamă o paradă deosebit de iscusită şi începu să cânte cunoscutul refren „Weasley e al nostru rege”, Ron mimă că-i dirija de pe coada de mătură.
— I se pare că a dat lovitura azi, nu-i aşa? zise o voce răutăcioasă şi Harry aproape că fu dat jos de pe mătură când Harper se izbi dinadins de el cu putere. Amicul tău trădător de sânge…
Madam Hooch stătea cu spatele la ei şi, deşi Cercetaşii protestară supăraţi, Harper era deja departe când ea se întoarse. Harry goni după el, hotărât să-l lovească şi el la rândul lui.
— Şi cred că Harper a văzut hoţoaica! zise Zacharias Smith în megafon. Într-adevăr, a văzut ceva ce i-a scăpat lui Potter!
Smith chiar era un idiot şi jumătate, îşi zise Harry. Cum de nu observase că-l lovise Harper? Dar în clipa următoare i se puse un nod în stomac. Smith avea dreptate, iar el se înşelase: Harper nu ţâşnise în sus din întâmplare; zărise ceva ce-i scăpase lui Harry: hoţoaica zbura iute ca săgeata mult deasupra lor, scânteind pe fundalul cerului senin.
Harry acceleră; vântul îi vâjâia în urechi, aşa încât nu mai auzi nimic din ce spunea Smith şi nici zumzetul mulţimii, dar Harper era în continuare în faţa lui şi Cercetaşii aveau un avantaj de doar o sută de puncte; dacă Harper avea să ajungă primul la ea, însemna că Cercetaşii urmau să piardă. Harper era acum la un metru şi ceva de ea, cu mâna întinsă.
— Hei, Harper! strigă Harry cu disperare. Cu cât te-a plătit Reacredinţă ca să joci în locul lui?
Nu se ştie de ce-o spusese, dar Harper nu reuşi să apuce hoţoaica din prima şi nu o ţinu bine, lăsând-o să-i scape printre degete şi zburând chiar pe lângă ea. Harry se întinse după mingiuţa înaripată şi o prinse.
— DA! strigă Harry, întorcându-se şi gonind către sol, ţinând sus hoţoaica.
Când mulţimea îşi dădu seama ce se petrecuse, se auzi un potop de strigăte care aproape că acoperi fluierul care anunţă sfârşitul meciului.
— Ginny, unde te duci? strigă Harry, care se trezise imobilizat într-o îmbrăţişare la un loc cu ceilalţi membri ai echipei în văzduh, dar Ginny goni direct pe lângă ei până când se izbi de podiumul comentatorului cu o bufnitură asurzitoare. Mulţimea ţipă şi râse, iar echipa Cercetaşilor ateriză lângă grămada de scânduri sub care Zacharias începuse să dea semne de viaţă. Harry o auzi pe Ginny spunându-i veselă profesoarei McGonagall, care era supărată:
— Îmi pare rău, doamnă profesoară, am uitat să frânez.
Râzând, Harry se desprinse din mijlocul celorlalţi coechipieri şi o îmbrăţişă pe Ginny, dându-i însă drumul foarte repede. Evită s-o privească în ochi, bătându-l în schimb pe umăr pe Ron, care aclama şi el, pe când cei din echipa Cercetaşilor părăseau terenul braţ la braţ, dând uitării toate neînţelegerile, lovind aerul cu pumnii şi făcându-le cu mâna suporterilor.
În vestiar era o atmosferă triumfătoare.
— Seamus zicea că se dă o petrecere în camera de zi! strigă Dean pe un ton exuberant. Să mergem, Ginny, Demelza!
Ron şi Harry rămaseră singuri în vestiar. Tocmai erau pe cale să plece când intră Hermione. Răsucea fularul cu însemnele Cercetaşilor şi părea supărată dar hotărâtă.
— Harry, aş vrea să vorbesc ceva cu tine, zise ea şi trase aer în piept. Nu ar fi trebuit să fi făcut asta. Ai auzit ce a zis Slughorn, este împotriva legii.
— Şi ce ai de gând, să ne pârăşti? întrebă Ron.
— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, agăţându-şi roba şi întorcându-se cu spatele la ei pentru a-şi ascunde zâmbetul.
— Ştii foarte bine despre ce vorbim! spuse Hermione pe un ton sfredelitor. I-ai pus ceva în băutură lui Ron la micul dejun! Felix Felicis!
— Ba nu, zise Harry, întorcându-se cu faţa spre ei.
— Ba da, Harry, şi din cauza asta a mers totul bine, au lipsit jucători de la Viperini şi Ron a apărat toate loviturile!
— Nu i l-am pus în băutură! spuse Harry zâmbind larg.
Băgă mâna în buzunarul interior al hainei şi scoase sticluţa pe care o văzuse Hermione la el în dimineaţa aceea. Era plină cu o poţiune aurie şi dopul era încă sigilat cu ceară.
— Am vrut ca Ron să creadă că am făcut-o, aşa că m-am prefăcut când ştiam că aveai să mă vezi.
Se uită la Ron.
— Ai apărat toate loviturile pentru că te-ai simţit norocos. Tu ai făcut totul.
Puse poţiunea la loc în buzunar.
— Chiar nu mi-ai pus nimic în sucul de dovleac? zise Ron uluit. Dar am fost în formă… şi Vaisey nu a putut să joace… Sigur nu mi-ai dat să beau o poţiune norocoasă?
Harry clătină din cap. Ron rămase cu gura căscată pentru o clipă, iar apoi se întoarse supărat spre Hermione, imitându-i vocea:
— I-ai pus Felix Felicis în suc lui Ron azi dimineaţă şi din cauza asta a apărat toate loviturile! Poftim! Pot să salvez goluri şi fără ajutorul altora, Hermione!