— Dar n-am zis că nu poţi… Ron, şi tu ai crezut că ţi-a pus ceva în băutură!
Dar Ron trecuse deja pe lângă ea cu paşi mari şi ieşise pe uşă ţinându-şi coada de mătură pe umăr.
— Ăă… zise Harry când se lăsă dintr-odată tăcerea, căci nu se aşteptase ca planul său să aibă acest efect. Ce zici… mergem la petrecere?
— Du-te tu! spuse Hermione, abţinându-se să nu plângă. În momentul de faţă sunt sătulă până peste cap de Ron, nu înţeleg cu ce-am greşit.
Şi ieşi şi ea furtunos din vestiar.
Harry se întoarse fără să se grăbească înapoi spre castel, prin mulţime. Mulţi îl strigară, felicitându-l, însă el era foarte dezamăgit; fusese convins că, dacă Ron avea să câştige meciul, el şi Hermione aveau să redevină imediat prieteni. Nu îşi dădea seama cum ar fi putut să-i explice lui Hermione că Ron era supărat pe ea pentru că-l sărutase pe Viktor Krum, dat fiind că motivul supărării avusese loc cu atât de mult timp în urmă.
Harry nu o văzu pe Hermione la petrecerea Cercetaşilor, care era în toi când sosi el. Venirea lui fu întâmpinată cu un nou val de urale şi aplauze şi cât de curând Harry fu înconjurat de o mare de oameni care îl felicitau. Lui Harry îi luă destul de mult să încerce să-l găsească pe Ron, fiind încolţit de fraţii Creevey, care voiau să le povestească meciul secundă cu secundă, şi apoi fu înconjurat de un grup mare de fete care râdeau până şi la cele mai anoste replici ale sale, bătând neîncetat din gene. În cele din urmă reuşi să scape din ghearele Romildei Vane, care-i dădea de înţeles că voia să meargă cu el la petrecerea de Crăciun a lui Slughorn. În timp ce îşi croia drum către masa pe care era băutura, intră direct în Ginny, care îl avea pe umăr pe Arnold, Pigmeul Pufos, în timp ce Şmecherilă mieună plin de speranţă la picioarele ei.
— Îl cauţi pe Ron? întrebă ea, zâmbind atotştiutoare. E acolo, ipocritul nemernic.
Harry se uită în colţul spre care arăta Ginny. Acolo, în văzul tuturor, era Ron, care era atât de încolăcit în jurul lui Lavender Brown încât era greu să-ţi dai seama care erau mâinile unuia şi care ale celuilalt.
— Parcă ar fi gata s-o înghită cu totul, nu-i aşa? zise Ginny pe un ton calm. Dar presupun că trebuie să-şi cizeleze metodele într-un fel sau în altul. Ai jucat bine, Harry.
Îl bătu prieteneşte pe braţ. Harry simţi dintr-odată un gol în stomac, dar apoi Ginny plecă să îşi ia încă o Berezero. Şmecherilă merse după ea, fără să-şi dezlipească ochii galbeni de pe Arnold.
Harry se întoarse cu spatele la Ron, care nu părea că avea să iasă la suprafaţă prea repede, chiar la timp pentru a vedea gaura portretului închizându-se. Cu o strângere de inimă, lui Harry i se păru că vede o claie de păr castaniu dispărând în gaură.
Ţâşni înainte, evitând-o din nou pe Romilda Vane, şi deschise într-o parte portretul doamnei grase. Holul de dincolo de portret părea pustiu.
— Hermione?
O găsi în prima clasă liberă în care intră. Stătea pe catedră, singură, cu nişte păsări galbene care ciripeau zburând în jurul capului ei. Era evident că tocmai le crease. Harry nu putu să nu fie impresionat de talentul lui Hermione într-un moment ca acesta.
— A, bună, Harry, zise ea cu o voce nesigură. Doar exersam.
— Da… sunt… ăă… de excepţie… răspunse Harry.
Nu avea idee ce să-i spună. Tot ce spera era ca Hermione să nu-l fi observat pe Ron şi să fi plecat din camera de zi pentru că petrecerea era puţin prea zgomotoasă, dar chiar atunci ea zise cu o voce neobişnuit de ascuţită:
— Ron pare să se distreze de minune.
— Ăă… serios? spuse Harry.
— Nu te face că nu l-ai văzut, zise Hermione. Nu poţi să spui că încerca să fie discret, nu-i…
Uşa din spatele lor se deschise la perete. Harry fu îngrozit să-l vadă pe Ron râzând şi trăgând-o de mână pe Lavender.
— A, zise el, oprindu-se brusc când îi văzu pe Harry şi Hermione.
— Hopa! spuse Lavender şi ieşi din cameră, chicotind.
Uşa se închise singură după ea.
Se lăsă o tăcere înăbuşitoare, parcă palpabilă. Hermione se uită cu ochii mari la Ron, care refuză s-o privească, dar zise stingherit şi în acelaşi timp bravând:
— Bună, Harry! Chiar mă întrebam pe unde eşti!
Hermione se dădu jos de pe catedră. Micul stol de păsări aurii zbură în continuare în jurul capului ei, ciripind şi făcând-o să semene cu macheta stranie şi penată a unui sistem solar.
— N-ar trebui s-o laşi pe Lavender să aştepte pe hol, zise ea cu o voce joasă. O să se întrebe pe unde eşti.
Merse foarte încet spre uşă, perfect dreaptă. Harry îi aruncă o privire lui Ron, care părea uşurat că nu se petrecuse nimic mai grav.
— Oppugno! se auzi un strigăt din prag.
Harry se întoarse imediat şi o văzu pe Hermione îndreptându-şi bagheta către Ron, cu o expresie neîndurătoare pe chip. Micuţul stol de păsări zbură ca o ploaie de gloanţe mari şi aurii spre Ron, care scoase un ţipăt şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Dar păsările îl atacară, ciupindu-l şi zgâriindu-i fiecare centimetru de piele descoperită.
— Fălesămălasenpace! strigă el, dar Hermione îi aruncă furioasă o ultimă privire răzbunătoare, deschise uşa cu putere şi dispăru.
Harry avu impresia că aude nişte suspine înainte ca uşa să se trântească la loc.
CAPITOLUL XV
JURĂMÂNTUL SUPREM
Zăpada era viscolită din nou în ferestrele acoperite cu chiciură, iar Crăciunul se apropia cu paşi repezi. Ca de obicei, Hagrid adusese deja de unul singur cei doisprezece brazi de Crăciun pentru Marea Sală; în jurul balustradelor scărilor fuseseră răsucite ghirlande de ilice şi beteală; lumânări care nu se scurtau luminau din interiorul coifurilor armurilor, iar pe holuri fuseseră agăţate buchete mari de vâsc la intervale fixe. Exista o tendinţă ca grupuri mari de fete să se strângă sub buchetele de vâsc de fiecare dată când trecea Harry pe acolo, provocând blocaje pe holuri; însă, din fericire, datorită numeroaselor hoinăreli nocturne, Harry ajunsese să cunoască deosebit de bine culoarele secrete din castel, aşa că nu-i era greu ca în pauze să circule pe coridoarele unde nu erau bucheţele de vâsc.
Ron, care altădată ar fi fost mai degrabă gelos decât amuzat de nevoia de a urma aceste rute ocolite, râdea în hohote de această situaţie. Deşi Harry îl prefera de o mie de ori pe Ron cel vesel şi glumeţ din prezent în locul băiatului posac şi agresiv pe care trebuise să-l suporte pe parcursul ultimelor câteva săptămâni, varianta îmbunătăţită a lui Ron cerea anumite sacrificii. În primul rând, Harry trebuia să îndure prezenţa aproape nelipsită a lui Lavender Brown, care părea să considere că orice clipă în care nu se săruta cu Ron era o clipă pierdută; în al doilea rând, Harry se trezise din nou prietenul cel mai bun al unor oameni care dădeau impresia că nu voiau să-şi mai vorbească niciodată.
Ron, care avea urmele atacului păsărilor lui Hermione pe mâini şi pe antebraţe, adoptase o atitudine defensivă şi ranchiunoasă.
— Nu are nici un motiv să se plângă, îi spuse el lui Harry. S-a sărutat cu Krum. Ei bine am găsit şi eu pe cineva care vrea să mă sărute. Ştii ceva, trăim într-o ţară liberă. N-am greşit cu nimic.
Harry nu răspunse, pretinzând că era absorbit de cartea pe care se presupunea că trebuiau să o citească înaintea cursului de Farmece din dimineaţa următoare (Căutarea chintesenţei). Fiind hotărât să rămână prieten şi cu Ron şi cu Hermione, petrecea mult timp tăcând.