— Da, la opt mă întâlnesc cu Cormac şi…
Se auzi un zgomot ca şi cum ar fi fost desfundată o chiuvetă cu pompa şi Ron se dezlipi de Lavender. Hermione se purtă ca şi cum n-ar fi auzit sau văzut nimic.
— … mergem împreună la petrecere.
— Tu şi Cormac? zise Parvati. Te referi cumva la Cormac McLaggen?
— La nimeni altul, spuse Hermione pe un ton suav. Cel care aproape că a fost ales portarul Cercetaşilor, puse mare accent pe „aproape”.
— Vrei să spui că sunteţi un cuplu? întrebă Parvati cu ochii mari.
— A, da, nu ştiai? zise Hermione, chicotind într-un mod complet necaracteristic.
— Incredibil! spuse Parvati, rămânând cu gura căscată la auzul acestei veşti. Uau, dar ştiu că-ţi plac jucătorii de vâjthaţ, nu-i aşa? Mai întâi Krum, acum McLaggen.
— Îmi plac jucătorii foarte buni de vâjthaţ, o corectă Hermione, zâmbind în continuare. Păi, ne mai vedem. Trebuie să mă duc să mă pregătesc pentru petrecere.
Hermione plecă. Lavender şi Parvati îşi apropiară capetele imediat pentru a discuta despre acest eveniment, trecând în revistă tot ce auziseră vreodată despre McLaggen şi tot ce bănuiseră vreodată despre Hermione. În mod ciudat, chipul lui Ron era lipsit de expresie, iar el nu zise nimic. Harry reflectă în tăcere la ce erau în stare să facă fetele pentru a se răzbuna.
Când ajunse în seara aceea în vestibul la ora opt, descoperi un număr neobişnuit de mare de fete stând pe acolo, părând să se uite supărate la el, în timp ce se apropia de Luna. Aceasta purta o rochie argintie cu paiete care le atrăgea atenţia privitorilor amuzaţi, dar altfel era chiar drăguţă. În orice caz, Harry se bucura că nu purta cerceii cu ridichi, colierul cu dopuri de Berezero şi spectrochelarii.
— Bună, zise el. Mergem?
— O, da, spuse ea bucuroasă. Unde are loc petrecerea?
— În biroul lui Slughorn, zise Harry, urcând împreună cu ea pe scara de marmură şi îndepărtându-se de cei care şuşoteau şi se holbau la ei. Se zice c-o să vină şi un vampir, ai auzit?
— Rufus Scrimgeour? întrebă Luna.
— Ăă… poftim? spuse Harry derutat. Te referi la ministrul Magiei?
— Da, e vampir, spuse Luna pe un ton hotărât. Tata a scris un articol foarte lung despre asta când Scrimgeour tocmai îl înlocuise pe Cornelius Fudge, dar cineva de la minister i-a interzis să-l publice. Este evident că nu voiau să se afle adevărul!
Harry nu răspunse, cu toate că i se părea foarte puţin probabil ca Rufus Scrimgeour să fie vampir. Era obişnuit ca Luna să repete teoriile bizare ale tatălui ei de parcă ar fi fost o realitate; se apropiau deja de biroul lui Slughorn şi râsetele, muzica şi vocile ridicate se auzeau din ce în ce mai tare cu fiecare pas pe care-l făceau.
Biroul lui Slughorn era mult mai mare decât birourile obişnuite ale profesorilor, fie pentru că aşa fusese de la început, fie pentru că acesta îl mărise prin farmece. Tavanul şi pereţii fuseseră acoperiţi cu draperii verde smarald, roşii şi aurii, încât toţi se simţeau ca şi cum ar fi fost într-un cort imens. Camera era ticsită cu oameni, avea un aer închis şi era scăldată în lumina roşie aruncată de o lampă aurie bogat decorată, agăţată de mijlocul tavanului în care zburau zâne adevărate, fiecare dintre ele fiind un punct strălucitor. Cântece răsunătoare acompaniau nişte mandoline care se auzeau dintr-un colţ îndepărtat al camerei; un nor de fum de pipă rămăsese deasupra unui grup de căpcăuni în vârstă, cufundaţi în diverse discuţii, iar mai mulţi spiriduşi de casă chiţăiau, încercând să-şi croiască drumul prin pădurea de genunchi, ascunşi sub platourile grele cu mâncare pe care le duceau, arătând ca nişte măsuţe pe rotile.
— Harry, băiete! tună Slughorn, aproape imediat după ce Harry şi Luna reuşiră să se strecoare în cameră. Intră, intră, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o mulţime de oameni!
Slughorn purta o pălărie de catifea cu ciucuri pe care şi-o asortase la smoching. Îl înşfăcă de braţ pe Harry, ţinându-l atât de strâns încât ai fi zis că voia să Dispară cu el şi-l conduse hotărât spre centrul camerei. Harry o apucă de mână pe Luna şi o trase după el.
— Harry, dă-mi voie să ţi-l prezint pe Eldred Worple, un fost elev al meu, autorul cărţii Fraţi de sânge: o viaţă trăită printre vampiri… şi desigur, pe fratele său, Sanguini.
Worple era un bărbat scund, cu ochelari, care dădu mâna energic cu Harry; vampirul Sanguini, înalt şi foarte slab, cu cearcăne, îl salută doar cu o mişcare din cap. Părea mai degrabă plictisit. Lângă el stăteau nişte fete care trăncăneau de zor, curioase şi entuziasmate.
— Harry Potter, mă bucur nespus să te cunosc! zise Worple, uitându-se în sus la Harry prin lentilele cu dioptrii mari. Chiar zilele trecute l-am întrebat pe Slughorn: Unde e biografia lui Harry Potter pe care o aşteaptă toată lumea cu sufletul la gură?
— Ăă, zise Harry, serios?
— Eşti modest, cum a spus Horace, zise Worple. Dar serios vorbind — îşi schimbă atitudinea, devenind brusc foarte pragmatic — aş fi încântat să o scriu chiar eu. Dragul meu, oamenii sunt disperaţi să afle mai multe despre tine, disperaţi! Dacă eşti dispus să-mi dai câteva interviuri, să zicem în şedinţe de patru, cinci ore, pe cinstea mea, am putea termina cartea în câteva luni. Şi te asigur că efortul tău ar fi minim. Poţi să-l întrebi pe Sanguini, aici de faţă, dacă nu este… Sanguini, unde pleci?! adăugă Worple, pe un ton dintr-odată intransigent, pentru că vampirul se îndreptase pe nesimţite către un grup de fete din apropiere, având o sclipire flămândă în ochi. Uite, ia un pateu, zise Worple, înşfăcând unul de pe un platou dus de un spiriduş care trecu pe lângă ei şi punându-i-l direct în mână lui Sanguini înainte de a se concentra din nou asupra lui Harry. Dragul meu, te-ai putea îmbogăţi, nici nu îţi imaginezi cât…
— N-am de gând să iau parte la aşa ceva, spuse Harry cu fermitate, şi tocmai am văzut o prietenă, vă rog să mă scuzaţi.
O trase pe Luna după el prin mulţime; chiar văzuse o claie de păr lung castaniu încadrată de nişte femei care păreau să fie două dintre Surorile Stranii.
— Hermione! Hermione!
— Harry! Slavă Domnului c-ai venit! Bună, Luna!
— Ce-ai păţit? întrebă Harry, pentru că Hermione era ciufulită, de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un tufiş de Laţul Diavolului.
— A, abia am scăpat. Adică l-am lăsat singur pe Cormac, zise ea. Sub vâsc, adăugă ea, lămurindu-l pe Harry când acesta o privi în continuare întrebător.
— Aşa meriţi, dacă ai venit cu el, îi spuse el pe un ton sever.
— M-am gândit că el era cel care l-ar fi enervat cel mai tare pe Ron, zise Hermione calmă. Am oscilat o vreme între el şi Zacharias Smith, dar privind lucrurile în ansamblu…
— L-ai avut în vedere şi pe Smith? spuse Harry, revoltându-se.
— Da, şi încep să regret că nu l-am ales pe el. Grawp este un domn pe lângă McLaggen. Să mergem mai încolo, ca să-l vedem când vine, este foarte înalt.
Cei trei se strecurară până în partea opusă a camerei, luându-şi în drum câte un pocal cu mied şi dându-şi seama prea târziu că profesoara Trelawney stătea acolo singură.
— Bună seara, îi zise Luna politicoasă profesoarei.
— Bună seara, draga mea, spuse profesoara Trelawney, fiindu-i greu să-şi fixeze privirea asupra Lunei.
Harry simţi din nou mirosul de sherry.
— Nu te-am prea văzut la cursurile mele în ultima vreme…
— Aşa este, anul acesta sunt în clasa lui Firenze, zise Luna.
— A, da, bineînţeles, spuse profesoara Trelawney, chicotind supărată şi părând ameţită de băutură. Sau „calul de povară”, cum îmi place să-i spun. Ai crede că acum, că m-am întors la cursuri, domnul profesor Dumbledore ar fi putut să-l concedieze pe cal, nu-i aşa? Ei bine, nu… predăm amândoi. Sinceră să fiu, este o mare jignire pentru mine, o mare jignire. Ştii că…