— Fără îndoială că o să ne uluieşti cu abilităţi magice nebănuite până atunci, spuse Fred, căscând.
— Şi apropo de abilităţi nebănuite, Ronald, zise George, am auzit câte ceva de la Ginny despre tine şi o anumită domnişoară Lavender Brown, dacă informaţiile noastre sunt corecte. Ce poţi să ne spui despre asta?
Ron roşi puţin, dar nu păru nemulţumit când se apucă din nou de curăţat cartofi.
— Nu-i treaba voastră!
— Ce replică dezarmantă, spuse Fred. Zău că nu ştiu de unde le scoţi. N-ai înţeles, noi voiam să ştim cum s-a întâmplat?
— Ce vrei să spui?
— A avut un accident sau ceva de genul ăsta?
— Poftim?
— Păi, trebuie să fi păţit ceva şi să-şi fi pierdut minţile, nu? Ai grijă ce faci!
Doamna Weasley intră în cameră la ţanc, văzându-l pe Ron cum azvârlea cuţitul de curăţat cartofi spre Fred, care îl transformă într-un avion de hârtie cu o mişcare leneşă din baghetă.
— Ron! zise ea mânioasă. Să nu te mai prind niciodată aruncând cu cuţite!
— Bine, spuse Ron, de prins n-o să mă mai prinzi, adăugă el în şoaptă, întorcându-se spre muntele de cartofi.
— Fred, George, îmi pare rău, dragii mei, dar Remus o să vină astă-seară, aşa că Bill va trebui să stea cu voi în cameră.
— Nici o problemă, zise George.
— Apoi, având în vedere că Charlie nu vine acasă, Harry şi Ron or să rămână singuri la mansardă, dacă Fleur o să-mpartă camera cu Ginny…
— … cadoul de Crăciun perfect pentru Ginny, îngăimă Fred.
— … toată lumea o să fie mulţumită. Mă rog, în orice caz, or să aibă un pat, spuse doamna Weasley, părând puţin deranjată.
— Să înţeleg că Percy nu o să-şi arate mutra urâtă pe-aici? întrebă Fred.
Doamna Weasley le întoarse spatele înainte de a răspunde.
— Nu, presupun că este ocupat cu munca de la minister.
— Sau e cel mai mare idiot din lume, zise Fred, când doamna Weasley ieşi din bucătărie. Oare care dintre variante o fi cea bună? Mă rog, hai să mergem, George.
— Ce puneţi la cale? întrebă Ron. Nu vreţi să ne ajutaţi cu cartofii ăştia? Ar fi de ajuns să faceţi o vrajă şi am scăpa de chin!
— Nu, nu cred că putem s-o facem, spuse Fred pe un ton serios. Genul ăsta de activităţi te întăreşte — învăţând să cureţi cartofii fără magie, ajungi să-ţi dai seama cât de greu le este Încuiaţilor şi Nonilor…
— … şi să ştii, Ron, că, dacă vrei să primeşti ajutor de la alţii, adăugă George, aruncând avionul de hârtie spre el, te sfătuiesc să nu mai arunci cu cuţite în ei. Doar o mică sugestie. Noi am plecat în sat, e o fată foarte drăguţă care lucrează la papetărie şi care crede că trucurile mele cu cărţi de joc sunt realmente extraordinare. Aproape magice.
— Ce tâmpiţi, spuse Ron ursuz, privindu-i pe Fred şi George cum străbăteau curtea acoperită de zăpadă. Le-ar fi luat zece secunde şi am fi putut pleca şi noi.
— Eu n-aş fi putut merge, zise Harry. I-am promis lui Dumbledore că o să rămân pe loc.
— A, da, spuse Ron, care curăţă încă nişte cartofi şi apoi zise: O să-i spui lui Dumbledore despre ce i-ai auzit vorbind pe Plesneală şi Reacredinţă?
— Da, zise Harry. O să le spun tuturor celor care pot să facă ceva în privinţa asta şi Dumbledore e cap de listă. Aş mai putea vorbi şi cu tatăl tău.
— Păcat că n-ai auzit exact ce făcea Reacredinţă.
— Păi, nu aveam cum, nu-i aşa? Doar despre asta era vorba: a refuzat să-i spună lui Plesneală.
Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi Ron zise:
— Bineînţeles, ştii ce-o să spună toată lumea? Tata, Dumbledore şi toţi ceilalţi? Or să spună că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Reacredinţă, ci să afle ce pune la cale.
— Dar nu l-au auzit cu urechile lor, zise Harry pe un ton categoric. Nimeni nu poate fi un actor atât de bun, nici măcar Plesneală.
— Da, dar să nu spui că nu ţi-am zis, spuse Ron.
Harry se întoarse cu faţa spre el, încruntându-se.
— Dar tu crezi că am dreptate, nu?
— Da, sigur! zise Ron repede. Sincer! Însă toţi ceilalţi sunt convinşi că Plesneală face parte din Ordin, nu-i aşa?
Harry tăcu. Îi trecuse deja prin minte că acesta avea să fie primul argument împotriva noilor dovezi pe care le descoperise. Parcă o auzea pe Hermione spunând:
„Harry, este evident că se prefăcea că îi oferea ajutorul, pentru a-l putea păcăli pe Reacredinţă să-i spună ce făcea…” Discuţia aceasta avusese loc numai în mintea lui, pentru că nu avusese ocazia să îi povestească Hermionei ce auzise. Aceasta dispăruse de la petrecerea lui Slughorn înainte să se întoarcă el, sau cel puţin asta îi spusese McLaggen, care păruse supărat. Hermione se dusese deja la culcare când Harry se întorsese în camera de zi. Având în vedere că el şi Ron plecaseră spre Vizuină dis-de-dimineaţă în ziua următoare, abia apucase să îi ureze „Crăciun fericit!” şi să-i spună că avea să-i dea nişte veşti foarte importante la întoarcerea din vacanţă. Însă nu era tocmai convins că-l auzise, pentru că în acelaşi timp Ron şi Lavender îşi luau un rămas-bun cât se poate de non-verbal chiar în spatele lui Harry.
Totuşi nici măcar Hermione nu putea să nege faptul că Reacredinţă punea ceva la cale şi că Plesneală o ştia, aşa că Harry simţea că avea dreptul să spună „ce ţi-am zis?!”, aşa cum îi spusese de mai multe ori lui Ron.
Harry nu găsi un prilej să-i vorbească domnului Weasley înainte de seara din ajunul Crăciunului, pentru că acesta lucra până la ore foarte târzii la minister. Familia Weasley şi musafirii lor stăteau în sufrageria pe care Ginny o decorase atât de bogat încât era ca şi cum ar fi fost în mijlocul unei explozii de ghirlande de hârtie. Fred, George, Harry şi Ron erau singurii care ştiau că îngeraşul din vârful bradului era de fapt un pitic de grădină care-l muşcase de gleznă pe Fred când acesta se dusese să smulgă morcovi pentru cina de Crăciun. Piticul împietrit, pictat cu auriu, îmbrăcat într-un tutu în miniatură şi cu aripioare lipite pe spate, se uita urât în jos, fiind cel mai urât înger pe care îl văzuse Harry în viaţa lui: era chel ca un cartof şi avea păr pe picioare.
Se presupunea că toţi o ascultau la radio pe cântăreaţa preferată a doamnei Weasley, Celestina Warbeck, a cărei voce susura din aparatul mare de lemn. Fleur, căreia Celestina i se părea foarte neinteresantă, vorbea atât de tare într-un colţ încât doamna Weasley îşi îndreptă bagheta către rotiţa pentru reglat volumul, încruntându-se, iar Celestina cântă din ce în ce mai tare. Profitând de o melodie deosebit de veselă, numită „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, Fred şi George începură să joace „Pocnitura Explozivă” cu Ginny. Ron se tot uita la Fleur şi Bill cu coada ochiului, de parcă ar fi sperat să fure nişte ponturi. Între timp, Remus Lupin, care era mai slab şi mai ponosit ca niciodată, stătea lângă foc, uitându-se absorbit la el, ca şi când nu ar fi auzit vocea Celestinei.
— Am dansat pe melodia asta când aveam optsprezece ani, zise doamna Weasley, ştergându-se la ochi cu materialul pe care-l tricota. Mai ţii minte, Arthur?
— Poftim? spuse domnul Weasley, care aţipise în timp ce curăţa o mandarină. A, da… este un cântec minunat.