Făcu un efort şi se ridică în scaun, uitându-se la Harry, care stătea lângă el.
— Îmi pare rău, zise el, făcând un semn din cap către radio, în timp ce Celestina începu să cânte refrenul. Nu mai e mult şi se termină.
— E în ordine, spuse Harry, zâmbind. Aţi fost foarte ocupat la minister?
— Foarte ocupat, zise domnul Weasley. Nu m-ar deranja dacă am avea ceva rezultate, dar dintre cele trei arestări pe care le-am făcut în ultimele câteva luni, nu cred să fie vreunul Devorator al Morţii cu adevărat. Dar te rog să nu mai spui asta nimănui, Harry, adăugă el repede, părând dintr-odată mult mai vioi.
— Sper că l-au eliberat deja pe Stan Shunpike, nu-i aşa?
— Mă tem că nu, zise domnul Weasley. Ştiu că Dumbledore a încercat să vorbească direct cu Scrimgeour pentru Stan. Mă rog, toţi cei care l-au interogat sunt de părere că este un Devorator al Morţii la fel cum e mandarina asta, dar cei de sus vor să lase impresia că se descurcă bine, iar „trei arestări” sună mai bine decât „trei arestări greşite şi trei eliberări”. Repet, tot ce ţi-am spus este strict secret.
— N-o să suflu o vorbă, zise Harry.
Ezită o clipă, întrebându-se cum era mai bine să deschidă subiectul. În timp ce îşi puse ordine în gânduri, Celestina începu să cânte o baladă, numită „M-ai fermecat, vrăjindu-mi inima”.
— Domnule Weasley, mai ţineţi minte ce v-am spus la gară înainte să plecăm la şcoală?
— Am verificat, Harry, zise domnul Weasley de îndată. M-am dus şi i-am percheziţionat casa lui Reacredinţă. N-am găsit nici un obiect, rupt sau întreg, care să nu fi avut ce să caute acolo.
— Da, ştiu, am citit în Profet că aţi căutat… dar aş vrea să vă vorbesc despre altceva… Mă rog, tot legat de povestea asta.
Îi relată domnului Weasley discuţia pe care o auzise între Reacredinţă şi Plesneală. În timp ce vorbea, Harry îl văzu pe Lupin întorcând puţin capul spre el şi ascultând cu atenţie tot ce spunea. Când termină, se lăsă tăcerea, în afara cântecelor Celestinei.
— Harry, te-ai gândit că s-ar putea ca Plesneală să se fi prefăcut… zise domnul Weasley.
— Să-i ofere ajutor lui Reacredinţă ca să afle ce punea la cale? zise Harry repede. Da, m-am aşteptat să spuneţi asta. Dar de unde ştim care-i adevărul?
— Nu noi trebuie să ştim adevărul, spuse Lupin dintr-odată, întorcându-se cu spatele la şemineu şi cu faţa spre Harry, vizavi de domnul Weasley. Ci Dumbledore. Dumbledore are încredere în Severus şi asta ar trebui să fie tot ce avem nevoie să ştim.
— Dar, spuse Harry, să zicem… doar să zicem că Dumbledore se înşală în privinţa lui Plesneală.
— Au mai spus-o şi alţii, în repetate rânduri. Totul depinde de încrederea pe care o ai sau nu o ai în judecata lui Dumbledore. Eu am încredere în Dumbledore şi, drept urmare, am încredere şi în Severus.
— Dar şi Dumbledore se poate înşela, susţinu Harry. A spus-o şi el. Şi ţie…
Îl privi pe Lupin drept în ochi.
— … chiar îţi place de Plesneală?
— Nu-mi place de Severus, dar nici n-am ceva împotriva lui, spuse Lupin. Nu, Harry, crede-mă că aşa este, adăugă el, citind neîncrederea pe chipul lui Harry. Poate că n-o să fim niciodată prieteni la cataramă. După tot ce s-a întâmplat între James, Sirius şi Severus este prea multă amărăciune între noi. Dar nu pot uita că Severus mi-a pregătit Poţiunea Lupis în fiecare lună, în anul când am predat la Hogwarts, a pregătit-o perfect şi n-a trebuit să sufăr ca de obicei când a fost lună plină.
— Dar i-a „scăpat” să spună că eşti om-lup şi din cauza asta a trebuit să pleci! zise Harry supărat.
Lupin ridică din umeri.
— S-ar fi aflat oricum. Ştim amândoi că voia postul meu, dar ar fi putut să-mi facă mult mai mult rău modificând compoziţia poţiunii. Am fost sănătos datorită lui. Nu pot să nu-i fiu recunoscător.
— Poate că n-a îndrăznit să modifice poţiunea sub nasul lui Dumbledore, spuse Harry.
— Harry, vrei cu, tot dinadinsul să-l urăşti, zise Lupin schiţând un zâmbet. Şi te înţeleg, ai moştenit o veche prejudecată, pentru că tatăl tău a fost James, iar naşul tău, Sirius. Trebuie să-i spui neapărat lui Dumbledore ce ne-ai povestit mie şi lui Arthur, dar nu te aştepta să-ţi împărtăşească părerile. Nu te aştepta nici măcar să fie surprins de ce o să-i spui. S-ar putea ca Severus să-l fi interogat pe Draco din ordinul lui Dumbledore.
Celestina îşi încheie cântecul menţinând mult timp o notă foarte ridicată, în aplauzele răsunătoare care se auziră la radio, iar doamna Weasley bătu şi ea din palme cu însufleţire.
— S-a terrrminat? zise Fleur răspicat. Slavă Domnului, a fost de-a drrreptul orrribil.
— Ce ziceţi, nu vreţi să bem un păhărel înainte de culcare? întrebă domnul Weasley, ridicând vocea şi sărind în picioare. Cine vrea nişte lichior de ouă?
— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? îl întrebă Harry pe Lupin, când domnul Weasley se grăbi să aducă lichiorul de ouă şi toţi ceilalţi începură să vorbească între ei.
— A, m-am ascuns, zise Lupin. Am fost sub acoperire. Din cauza asta n-am putut să-ţi scriu, Harry; m-aş fi dat de gol dacă ţi-aş fi trimis scrisori.
— La ce te referi?
— Am trăit cu cei ca mine, cu egalii mei, spuse Lupin. Cu oamenii-lup, adăugă el, văzând expresia derutată de pe chipul lui Harry. Aproape toţi sunt de partea lui Cap-de-Mort. Dumbledore avea nevoie de un spion şi eu eram… alegerea ideală.
O spuse cu o urmă de amărăciune în glas şi probabil că îşi dădu seama, pentru că zâmbi mai binevoitor când continuă:
— Nu mă plâng; trebuia s-o facă cineva şi eu eram cel mai potrivit. Însă mi-a fost foarte greu să le câştig încrederea. Vezi tu, e evident că am încercat să trăiesc printre vrăjitori, în timp ce ei au evitat societatea normală şi trăiesc în jurul oraşelor, furând şi uneori ucigând pentru a se hrăni.
— Dar cum de-l simpatizează pe Cap-de-Mort?
— Cred că or să aibă o viaţă mai bună sub stăpânirea lui, zise Lupin. Şi nu-i uşor să-i contrazici, având în vedere că Greyback este implicat direct în ceea ce se întâmplă…
— Cine e Greyback?
— N-ai auzit de el până acum?
Lupin îşi strânse mâinile în poală, părând să se încordeze.
— Fenrir Greyback este, poate, cel mai feroce om-lup din prezent. Consideră că scopul său în viaţă este să muşte şi să contamineze cât mai mulţi oameni cu putinţă; vrea să creeze destui oameni-lup ca să-i îngenuncheze pe vrăjitori. Cap-de-Mort i-a promis victime în schimbul serviciilor sale. Specialitatea lui Greyback sunt copiii. Susţine că trebuie muşcaţi de mici, crescuţi departe de părinţii lor şi învăţaţi să-i urască pe vrăjitorii normali. Cap-de-Mort i-a promis să-l lase să-i atace pe fiii şi pe fiicele oamenilor. Este o ameninţare care are rezultate mulţumitoare de obicei.
Lupin făcu o pauză şi apoi zise:
— Eu am fost muşcat de Greyback.
— Poftim? spuse Harry uimit. Când… când erai copil, vrei să spui?
— Da. A fost jignit de tatăl meu. Timp de multă vreme n-am ştiut cine era omul-lup care mă atacase; chiar îmi era milă de el, gândindu-mă că nu putuse să se controleze, ştiind ce însemna să te transformi. Dar Greyback nu este aşa. Când este lună plină, se duce lângă victime, asigurându-se că este destul de aproape pentru a le ataca. Plănuieşte totul cu grijă. Pe el îl foloseşte Cap-de-Mort pentru a-i conduce pe oamenii-lup. Nu pot pretinde că argumentele raţionale pe care le aduc eu au un efect simţitor în faţa afirmaţiilor lui Greyback, care insistă că oamenii-lup merită sânge, că ar trebui să ne răzbunăm pe oamenii normali.