— Dar tu eşti normal! zise, Harry cu patimă. Numai că ai… o problemă.
Lupin izbucni în râs.
— Uneori eşti exact ca James. El o numea „mica mea problemă blănoasă” când erau alţii de faţă. Mulţi credeau că aveam un iepure care-mi făcea necazuri.
Acceptă un pahar de lichior de ouă de la domnul Weasley, mulţumindu-i şi părând puţin mai vesel. În schimb, Harry simţi un val de entuziasm. Faptul că fusese pomenit tatăl său îi reamintise că voia neapărat să-l întrebe ceva pe Lupin.
— Ai auzit cumva de cineva pe care să-l cheme „Prinţul Semipur”?
— Prinţul şi mai cum?
— Semipur, spuse Harry, urmărindu-l cu atenţie şi sperând să observe o reacţie pozitivă.
— În lumea vrăjitorească nu există prinţi, zise Lupin, acum zâmbind. Ai de gând să adopţi acest titlu? Credeam că ar fi de ajuns „cel ales”.
— N-are nici o legătură cu mine! spuse Harry indignat. Prinţul Semipur e cineva care a studiat la Hogwarts, manualul lui de Poţiuni este la mine. A scris vrăji peste tot prin carte, vrăji inventate de el. Una dintre ele este „Levicorpus”.
— A, asta a fost foarte la modă când eram eu la Hogwarts, spuse Lupin, aducându-şi aminte. În anul cinci, timp de câteva luni, nu puteai să faci un pas fără să fii suspendat în aer de gleznă.
— Şi tatăl meu a folosit-o, zise Harry. L-am văzut în Pensiv, a aruncat-o asupra lui Plesneală.
Încercă să o spună firesc, ca şi cum ar fi fost doar un comentariu aproape lipsit de importanţă, dar nu fu sigur că obţinuse rezultatul dorit. Lupin zâmbea puţin prea binevoitor.
— Aşa este, spuse el, dar n-a fost singurul. Aşa cum ţi-am spus, toată lumea îl folosea. Ştii şi tu cât de schimbătoare este soarta vrăjilor.
— Dar, din câte spui, se pare că a fost inventată când eraţi voi la şcoală, insistă Harry.
— Nu neapărat, zise Lupin. Blestemele minore sunt azi la modă şi mâine date uitării, la fel ca orice altceva.
Îl privi drept în ochi pe Harry şi apoi spuse încet:
— Harry, James avea sânge pur şi crede-mă că nu ne-a cerut niciodată să-i spunem „prinţ”.
Harry renunţă la orice ocolişuri şi întrebă:
— Şi nu a fost nici Sirius? Sau tu?
— Categoric, nu.
— Aha, zise Harry şi se uită fix la foc. M-am gândit că… mă rog, prinţul m-a ajutat foarte mult la lecţiile de Poţiuni.
— Harry, din ce an este cartea aceasta?
— Nu ştiu, nu m-am uitat.
— Păi, poate că aşa o să afli în ce perioadă a studiat prinţul la Hogwarts, zise Lupin.
La scurt timp după aceea, Fleur hotărî să o imite pe Celestina cântând „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, ceea ce le dădu de înţeles tuturor că era timpul să se ducă la culcare, mai ales după ce văzură expresia de pe chipul doamnei Weasley. Harry şi Ron urcară tocmai până la dor-mitorul lui Ron de la mansardă, unde fusese instalat un pat pliant pentru Harry.
Ron adormi aproape imediat, însă, înainte de a se băga în pat, Harry cotrobăi prin cufărul său şi scoase exemplarul de Realizarea Poţiunilor Avansate. După ce o făcu, dădu paginile, căutând până găsi în cele din urmă data când fusese publicat, la început. Era vechi de aproape cincizeci de ani. Nici tatăl său şi nici prietenii lui nu studiaseră la Hogwarts cu cincizeci de ani în urmă. Harry aruncă dezamăgit manualul înapoi în cufăr, stinse lampa şi se întoarse pe o parte, gândindu-se la oamenii-lup şi la Plesneală, la Stan Shunpike şi la Prinţul Semipur, cufundându-se până la urmă într-un somn ticsit cu umbre ameninţătoare şi strigăte de copii muşcaţi.
— Trebuie să fie o glumă.
Harry se trezi brusc, descoperind un ciorap plin cu cadouri la capătul patului său. Îşi puse ochelarii şi se uită în jur. Mica fereastră era aproape acoperită în întregime cu zăpadă, iar Ron stătea drept în capul oaselor pe pat, examinând un fel de lanţ gros de aur.
— Ce-ai acolo? întrebă Harry.
— L-am primit de la Lavender, zise Ron indignat. Doar nu-şi imaginează că aş putea să port…
Harry se uită cu mai mare atenţie la el şi scoase un strigăt, râzând. De lanţ erau atârnate nişte litere mari din aur care formau cuvintele: „Iubitul meu”.
— Ce drăguţ, zise el. Foarte subtil. Te sfătuiesc să-l porţi neapărat de faţă cu Fred şi George.
— Dacă le spui cumva, spuse Ron, ascunzând lanţul sub pernă, să ştii că o să… o să…
— Te bâlbâi? zise Harry, zâmbind. Fii serios, chiar crezi c-o să le zic?
— Nu înţeleg. Cum a putut să creadă că mi-ar plăcea aşa ceva? întrebă Ron retoric, părând şocat.
— Păi, gândeşte-te puţin, spuse Harry. Ţi-a scăpat cumva că ai vrea să ieşi în lume cu cuvintele „Iubitul meu” în jurul gâtului?
— Ştii, noi nu prea vorbim, zise Ron. De obicei doar…
— Vă sărutaţi, spuse Harry.
— Păi, da, zise Ron, care ezită o clipă şi apoi zise: Hermione chiar e cu McLaggen?
— Nu ştiu, spuse Harry. Au mers împreună la petrecerea lui Slughorn, dar nu cred că s-au înţeles prea bine.
Ron păru să se înveselească puţin, căutând în continuare în ciorap.
Printre cadourile lui Harry se numărau un pulover tricotat de doamna Weasley cu o hoţoaică aurie cusută pe piept, o cutie plină cu articole de la „Weasley Bing-Bong” de la gemeni şi un pachet umed, care mirosea a mucegai şi avea o etichetă pe care scria: „De la Kreacher, pentru stăpânul lui”. Harry se uită la el cu ochii mari.
— Să risc să-l deschid? întrebă el.
— Nu poate fi ceva foarte periculos. Tot ce primim prin poştă e verificat mai întâi la minister, răspunse Ron, deşi privea pachetul cu neîncredere.
— Eu nu m-am gândit să-i dau ceva lui Kreacher! Se obişnuieşte să le dai spiriduşilor cadouri de Crăciun? întrebă Harry, împingând precaut pachetul cu un deget.
— Hermione aşa ar face, zise Ron. Dar hai să vedem ce-i acolo înainte să începi să te simţi vinovat.
O clipă mai târziu, Harry scoase un ţipăt şi sări din patul pliant. Pachetul conţinea viermi.
— Ce drăguţ, spuse el, râzând în hohote. Foarte drăguţ din partea lui.
— Prefer viermii mei lanţului tău, zise Harry, făcându-l pe Ron să-şi vină brusc în fire.
Toată lumea purta pulovere noi când se aşezară la masa de prânz de Crăciun. Toată lumea, în afară de Fleur (se părea că doamna Weasley nu dorise să irosească un pulover, dându-i-l ei), şi chiar şi doamna Weasley purta o pălărie nouă, albastru închis, pe care păreau să sclipească diamante mici în formă de steluţe, precum şi un superb colier de aur.
— Le-am primit de la Fred şi George! Nu-i aşa că sunt minunate?
— Ştii, mamă, pe zi ce trece te apreciem mai mult, acum că ne spălăm singuri şosetele, spuse George, fluturând mâna relaxat. Remus, vrei nişte păstârnac?
— Harry, ai un vierme în păr, zise Ginny veselă, aplecându-se peste masă şi dându-i-l jos.
Pe Harry îl trecură fiori pe şira spinării, care nu avură nici o legătură cu viermele.
— Ce grrroaznic, spuse Fleur, cutremurându-se puţin, cu afectare.
— Da, nu-i aşa? zise Ron. Fleur, nu vrei nişte sos?
Grăbindu-se să o servească, Ron scăpă din mână sosiera. Bill îşi flutură bagheta şi sosul se ridică în aer, întorcându-se lin în sosieră.