— Eşti la fel neîndemânatic ca Tonks, îi spuse Fleur lui Ron, după ce-l sărută îndelung pe Bill în semn de mulţumire. Şi ea tot timpul dărrrâmă câte…
— Am invitat-o pe draga de Tonks să vină azi la prânz, spuse doamna Weasley, punând pe masă farfuria cu morcovi cu mai multă putere decât ar fi fost cazul şi uitându-se urât la Fleur. Dar n-a vrut să vină. Remus, ai mai vorbit cu ea în ultima vreme?
— Nu, nu prea am mai ţinut legătura cu nimeni, zise Lupin. Dar Tonks probabil că petrece sărbătorile cu familia, nu?
— Hmmm, spuse doamna Weasley. E posibil. Sinceră să fiu, din câte mi-am dat seama, avea de gând să stea singură de Crăciun.
Îi aruncă lui Lupin o privire supărată, de parcă ar fi fost vina lui că urma s-o aibă pe Fleur ca noră, şi nu pe Tonks, dar Harry se uită la Fleur, care-i dădea să mănânce lui Bill bucăţele de friptură de curcan cu furculiţa ei, şi îşi zise că doamna Weasley pierduse de mult această bătălie, ba chiar şi războiul. Cu toate acestea, îşi aduse aminte o întrebare despre Tonks, iar Lupin era omul cel mai indicat să-i răspundă, fiind cel care ştia mai multe decât oricine altcineva despre vrăjile Patronus.
— Patronusul lui Tonks şi-a schimbat înfăţişarea, îi spuse el. Cel puţin aşa a zis Plesneală. Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva. Ce anume face un Patronus să se schimbe?
Lupin nu se grăbi, mestecând încet bucăţica de friptură de curcan şi înghiţind înainte de a spune rar:
— Câteodată… un şoc foarte puternic… un dezechilibru emoţional.
— Părea mare şi avea patru picioare, zise Harry, având o străfulgerare şi coborându-şi vocea. Hei, doar n-o fi…?
— Arthur! spuse doamna Weasley dintr-odată.
Se ridicase în picioare, ţinea mâna în dreptul inimii şi se uita cu ochii mari pe fereastră.
— Arthur… a venit Percy!
— Poftim?
Domnul Weasley întoarse capul. Toată lumea se uită repede la fereastră; Ginny se ridică pentru a vedea mai bine. Într-adevăr, era Percy, care traversa cu paşi mari curtea acoperită cu zăpadă, iar razele soarelui se reflectau în ochelarii săi cu ramă de corn. Însă nu era singur.
— Arthur, a… a venit cu ministrul!
Aşa şi era. Bărbatul pe care îl văzuse Harry în Profetul zilei mergea în urma lui Percy, şchiopătând puţin şi având fulgi de nea pe coama de păr încărunţit şi pe pelerina neagră. Înainte ca vreunul dintre ei spună ceva, înainte ca domnul şi doamna Weasley să facă mai mult decât să schimbe priviri, uşa din spate se deschise şi Percy apăru în prag.
Urmă un moment de tăcere apăsătoare. Apoi Percy zise pe un ton destul de formaclass="underline"
— Crăciun fericit, mamă.
— Vai, Percy! spuse doamna Weasley, aruncându-se în braţele lui.
Rufus Scrimgeour se opri în prag, sprijinindu-se în baston şi zâmbind la vederea acestei scene emoţionante.
— Vă rog să ne scuzaţi pentru deranj, zise el, când doamna Weasley îl privi, zâmbind larg şi ştergându-şi lacrimile. Percy şi cu mine eram prin apropiere… cu serviciul, ştiţi… şi nu s-a putut abţine să vină şi să vă vadă pe toţi.
Dar Percy nu dădu nici un semn că ar fi vrut să-l salute pe oricare alt membru al familiei. Stătea perfect drept, părând să se simtă nelalocul lui şi privind în gol peste capetele tuturor. Domnul Weasley, Fred, şi George îl urmăreau cu toţii înmărmuriţi.
— Intraţi, vă rog, domnule ministru! zise doamna Weasley emoţionată, aranjându-şi pălăria. Vă servesc cu nişte briptură de furcan sau poate nişte cudinbă. Mă scuzaţi, voiam să spun…
— Nu, nu, mulţumesc dragă Molly, spuse Scrimgeour.
Harry bănui că îl întrebase pe Percy cum o chema înainte să intre.
— Nu vreau să vă deranjez, nici nu aş fi aici dacă Percy n-ar fi ţinut morţiş să vă vadă pe toţi.
— Vai, Perce! zise doamna Weasley cu lacrimi în ochi, ridicându-se pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz.
— … nu putem să stăm mai mult de cinci minute, aşa că eu o să mă plimb prin curte cât o să staţi dumneavoastră de vorbă cu Percy. Nu, nu, vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie de a vă deranja! Dar dacă este cineva care ar vrea să-mi arate minunata dumneavoastră grădină… a, observ că tânărul acela a terminat deja de mâncat, nu vrea să se plimbe puţin cu mine?
Atmosfera din jurul mesei se schimbă într-un mod simţitor. Toată lumea îşi mută privirea de la Scrimgeour la Harry. Nimeni nu părea să fie păcălit de faptul că Scrimgeour susţinea că nu ştia cum îl chema pe Harry şi nici nu li se părea firesc că-l alesese tocmai pe el să-l însoţească în grădină, când Ginny, Fleur şi George aveau şi ei farfuriile curate.
— Ba da, vă însoţesc, zise Harry, spărgând liniştea.
Îşi dăduse seama ce se petrecea, în ciuda faptului că Scrimgeour spusese că se nimeriseră să fie în apropiere şi că Percy dorise să-şi viziteze familia. Acesta trebuia să fie adevăratul motiv pentru care veniseră, pentru ca Scrimgeour să discute cu Harry între patru ochi.
— Este în ordine, spuse el încet, trecând pe lângă Lupin, care se ridicase pe jumătate de la masă. În ordine, adăugă el, când domnul Weasley deschise gura să vorbească.
— Minunat! zise Scrimgeour, dându-se la o parte şi făcându-i loc lui Harry să iasă înaintea lui. Dăm un ocol prin grădină şi după aceea Percy şi cu mine ne vedem de drum. Vă rog, simţiţi-vă în largul vostru.
Harry traversă curtea către grădina neîngrijită şi acoperită cu zăpadă a familiei Weasley. Scrimgeour îl însoţi şchiopătând puţin. Harry ştia că acesta fusese şeful Oficiului Aurorilor. Părea dur şi trecut prin multe încercări, fiind cât se poate de diferit de Fudge, care era îndesat şi purta melon.
— Este desăvârşită, spuse Scrimgeour, oprindu-se lângă gardul grădinii şi uitându-se la covorul de zăpadă sub care erau ascunse peluza şi plantele nedesluşite. Desăvârşită.
Harry nu zise nimic. Era conştient că Scrimgeour îl urmărea cu atenţie.
— Am vrut să te cunosc de foarte mult timp, zise Scrimgeour, câteva clipe mai târziu. Ştiai asta?
— Nu, spuse Harry sincer.
— Ei bine, da, de foarte mult timp. Dar Dumbledore a fost foarte protector în ceea ce te priveşte, zise Scrimgeour. E firesc, desigur, având în vedere prin câte ai trecut. Mai ales după ce s-a întâmplat la minister…
Aşteptă ca Harry să spună ceva, dar cum acesta tăcu, înşelându-i aşteptările, adăugă:
— Am sperat să am prilejul să stau de vorbă cu tine încă de când am fost numit ministru, însă Dumbledore m-a împiedicat… din motive lesne de înţeles, aşa cum ţi-am spus mai devreme.
Harry tăcu în continuare, aşteptând.
— E incredibil ce zvonuri s-au iscat, spuse Scrimgeour. Mă rog, ştim amândoi cum sunt distorsionate faptele, desigur. Toate speculaţiile acestea despre o profeţie… Ideea ca tu să fii „cel ales”…
Harry gândi că se apropiau de motivul pentru care venise Scrimgeour.
— … presupun că Dumbledore a discutat cu tine despre treburile astea, nu-i aşa?
Harry reflectă, întrebându-se dacă ar fi trebuit să mintă sau nu. Se uită la urmele pe care le lăsaseră piticii peste tot în jurul straturilor cu flori şi la zăpada deranjată, care marca locul unde Fred îl prinsese pe piticul care stătea în vârful bradului de Crăciun, îmbrăcat cu un tutu. În cele din urmă, se decise să spună adevărul… sau o parte din el.
— Aşa este, am discutat despre ele.
— Aţi discutat, zise Scrimgeour.
Harry îl văzu cu coada ochiului cum îl cercetează, aşa că se prefăcu interesat de un pitic care tocmai scosese capul de sub un trandafir-de-munte îngheţat.