— Şi spune-mi, Harry, ce ţi-a spus Dumbledore?
— Îmi pare rău, dar asta rămâne între mine şi dânsul, spuse Harry.
Se strădui să vorbească pe un ton cât mai amabil, iar Scrimgeour i se adresă şi el cu o voce relaxată şi prietenoasă, spunând:
— A, da, bineînţeles, dacă este vorba despre nişte chestiuni secrete, nici nu aş dori să le divulgi… nu, nu… şi în orice caz, oare chiar contează dacă eşti sau nu „cel ales”?
Harry fu nevoit să cântărească pentru câteva clipe ceea ce spusese Scrimgeour înainte de a răspunde.
— Nu ştiu exact la ce vă referiţi, domnule ministru.
— Mă rog, bineînţeles că pentru tine are o importanţă covârşitoare, spuse Scrimgeour râzând. Dar pentru comunitatea vrăjitorească în ansamblu… totul depinde de cum sunt percepute lucrurile, nu-i aşa? Ceea ce contează cu adevărat este ce cred oamenii.
Harry nu spuse nimic. Parcă începea să-şi dea seama unde voia să ajungă Scrimgeour, dar nu avea de gând să-i uşureze sarcina. Piticul de sub trandafirul-de-munte scormonea acum pământul, căutând râme la rădăcină, iar Harry nu îşi dezlipi ochii de pe el.
— Vezi tu, oamenii cred că eşti „cel ales”, zise Scrimgeour. Te consideră un fel de erou… şi eşti, bineînţeles, Harry, fie că îţi place sau nu! De câte ori l-ai înfruntat pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit până acum? În orice caz, Harry, insistă el, fără să aştepte răspuns, ideea este că mulţi te văd ca pe un simbol al speranţei. Fireşte, gândul că există cineva pe lumea asta care ar fi în stare şi care chiar ar putea fi destinat să-l distrugă pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este încurajator pentru oameni. Şi nu pot să nu sper că după ce-o să realizezi asta, o să consideri că este aproape un fel de datorie pentru tine să fii de partea ministerului şi să le ridici moralul tuturor.
Piticul care tocmai reuşise să prindă o râmă trăgea acum cu putere de ea, încercând s-o smulgă din pământul îngheţat. Harry nu spuse nimic timp de atât de multă vreme, încât Scrimgeour zise, mutându-şi privirea de la Harry la pitic:
— Sunt nişte omuleţi amuzanţi, nu-i aşa? Dar, Harry, tu ce răspuns îmi dai?
— Nu ştiu exact ce vreţi de la mine, spuse Harry rar. „Să fiu de partea ministerului”, ce înseamnă asta?
— A, păi, îţi garantez că n-o să fie nicidecum o povară pentru tine, spuse Scrimgeour. De exemplu dacă ai fi văzut venind şi plecând de la minister din când în când, asta ar lăsa impresia dorită. Bineînţeles, cât ai sta acolo ai putea avea numeroase ocazii să stai de vorbă cu Gawain Robards, cel care m-a urmat ca şef al Oficiului Aurorilor. Dolores Umbridge mi-a spus că ambiţia ta este să devii Auror. Dă-mi voie să-ţi spun că asta s-ar putea aranja foarte uşor.
Harry se simţi cuprins de un val de mânie. Deci Dolores Umbridge era încă la minister.
— În esenţă, zise el, de parcă ar fi vrut doar să lămurească câteva detalii, vreţi să las impresia că lucrez pentru minister?
— Harry, ar fi foarte încurajator pentru toată lumea dacă ar crede că te implici mai mult, zise Scrimgeour, părând uşurat că Harry înţelesese atât de repede cum stăteau lucrurile. „Cel ales”, ştii şi tu cum este. Tot ce contează este să le dăm speranţă oamenilor, să simtă că se întâmplă lucruri importante.
— Dar, dacă o să fac tot timpul drumuri la minister, spuse Harry, străduindu-se în continuare să vorbească pe un ton binevoitor, n-o să reiasă că sunt de acord cu ceea ce face ministerul?
— Păi, zise Scrimgeour, încruntându-se puţin, păi, cred că da, ăsta e unul dintre motivele pentru care…
— Nu, nu cred c-o să meargă, spuse Harry amabil. Vedeţi dumneavoastră, eu nu sunt de acord cu unele dintre acţiunile ministerului. De exemplu, cu faptul că l-aţi arestat pe Stan Shunpike.
Scrimgeour tăcu pentru o clipă, dar expresia i se înăspri imediat.
— Nici nu mă aştept să înţelegi, spuse el, dar nu reuşi să-şi ascundă mânia la fel de bine ca Harry. Sunt nişte vremuri foarte periculoase, trebuie luate anumite măsuri. Tu ai şaisprezece ani…
— Dumbledore a trecut de mult de şaisprezece ani şi nici dânsul nu crede că Stan ar trebui să fie în Azkaban, zise Harry. Îl folosiţi pe Stan drept ţap ispăşitor, exact cum vreţi să mă folosiţi pe mine ca paravan.
Cei doi se uitară îndelung şi pătrunzător unul la celălalt. În cele din urmă Scrimgeour spuse, fără să mai simuleze o atitudine binevoitoare:
— Am înţeles. Preferi să te separi de minister… la fel ca eroul tău, Dumbledore?
— Nu vreau să fiu folosit, zise Harry.
— Unii ar fi de părere că e de datoria ta să fii folosit de minister!
— Da, iar alţii ar fi de părere că e de datoria dumneavoastră să verificaţi dacă oamenii chiar sunt Devoratori ai Morţii înainte să-i aruncaţi în închisoare, spuse Harry, începând să-şi piardă cumpătul. Procedaţi exact ca Barty Crouch. Chiar nu sunteţi în stare să găsiţi soluţia potrivită, nu-i aşa? Ori îl avem pe Fudge, care pretinde că totul merge ca pe roate, în timp ce oamenii sunt ucişi chiar sub nasul lui, ori vă avem pe dumneavoastră, care aruncaţi în închisoare oameni nevinovaţi şi încercaţi să pretindeţi că „cel ales” lucrează pentru voi!
— Deci nu eşti „cel ales”? zise Scrimgeour.
— Parcă spuneaţi că nu contează, nu? spuse Harry, râzând cu amărăciune. În orice caz, nu pentru dumneavoastră.
— A fost o greşeală, zise Scrimgeour repede. Am fost lipsit de tact.
— Nu, aţi fost sincer, spuse Harry. Ăsta a fost printre puţinele lucruri sincere pe care mi le-aţi spus. Nu vă pasă dacă sunt în viaţă sau mort, ceea ce contează pentru dumneavoastră este să vă ajut să-i convingeţi pe toţi că sunteţi pe cale să câştigaţi războiul împotriva lui Cap-de-Mort. Să ştiţi că n-am uitat, domnule ministru…
Ridică pumnul drept. Acolo, pe dosul mâinii sale îngheţate, se vedeau cicatricele albe unde Dolores Umbridge îl obligase să-şi cresteze în piele: „Nu am voie să spun minciuni”.
— Nu ţin minte să-mi fi sărit în ajutor când încercam să le spun tuturor că s-a întors Cap-de-Mort. Ministerul n-a avut nici o intenţie să mă aibă ca prieten anul trecut.
Cei doi rămaseră în tăcere, cu o atitudine la fel de glacială ca solul îngheţat de sub picioarele lor. Piticul reuşise în cele din urmă să scoată râma şi acum o molfăia mulţumit, sprijinindu-se de ramurile inferioare ale tufei de trandafir-de-munte.
— Ce pune la cale Dumbledore? se răsti Scrimgeour. Unde se duce, când nu e la Hogwarts?
— N-am idee, zise Harry.
— Şi, chiar dacă ai şti, tot nu mi-ai spune, nu-i aşa? întrebă Scrimgeour.
— Nu, nu v-aş spune, zise Harry.
— Atunci o să trebuiască să văd dacă nu pot afla pe altă cale.
— Puteţi să încercaţi, zise Harry cu indiferenţă. Dar păreţi mai isteţ decât Fudge, aşa că mă aşteptam să fi învăţat din greşelile lui. A încercat să se amestece în modul în care se desfăşoară lucrurile la Hogwarts. Sunt sigur c-aţi observat că nu mai este ministru. În schimb, Dumbledore este în continuare director. În locul dumneavoastră, l-aş lăsa în pace pe Dumbledore.
Urmă o pauză îndelungată.
— Ei bine, este evident că i-a reuşit de minune ce a vrut să realizeze cu tine, spuse Scrimgeour, aruncându-i o privire rece şi aspră prin ochelarii cu rame metalice. Eşti omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, nu-i aşa, Potter?
— Da, aşa este, zise Harry. Mă bucur că am lămurit aspectul ăsta.
Harry îi întoarse spatele ministrului Magiei, întorcându-se cu paşi mari spre casă.