CAPITOLUL XVII
O AMINTIRE ÎNŞELĂTOARE
După-amiaza târziu, la câteva zile după Anul Nou, Harry, Ron şi Ginny se aliniară în dreptul şemineului din bucătărie pentru a se duce la Hogwarts. Ministerul aranjase această legătură „dus” prin Reţeaua Zvrr, astfel încât elevii să se poată întoarce la şcoală repede şi în siguranţă. Singura care venise să-şi ia rămas bun de la ei era doamna Weasley, dat fiind că domnul Weasley, Fred, George, Bill şi Fleur erau cu toţii la serviciu. Pe doamna Weasley o podidi plânsul când sosi clipa despărţirii. Adevărul era că în ultima vreme îi dădeau lacrimile din aproape orice; plânsese foarte des de când Percy plecase furtunos din casă, în ziua de Crăciun, cu ochelarii murdari de păstârnac pasat (incident pe care îl revendicară şi Fred şi George, dar şi Ginny).
— Mamă, nu mai plânge, zise Ginny, bătând-o liniştitor pe spate, în timp ce doamna Weasley bocea în hohote pe umărul ei. Totul e în ordine.
— Da, nu-ţi face griji pentru noi, spuse Ron, lăsând-o pe mama lui să-i dea un sărut apăsat pe obraz. Şi nici pentru Percy. E un idiot şi jumătate, aşa că până la urmă nu e o mare pierdere, nu-i aşa?
Doamna Weasley plânse şi mai tare, îmbrăţişându-l pe Harry.
— Promite-mi că o să ai grijă de tine. Că n-o să ai probleme de nici un fel.
— Ca de fiecare dată, doamnă Weasley, spuse Harry. Ştiţi că sunt o fire paşnică.
Doamna Weasley râse printre lacrimi şi se dădu înapoi.
— Să fiţi cuminţi cu toţii, da?
Harry păşi în focul de un verde smarald şi strigă:
— Hogwarts!
Pentru o fracţiune de secundă văzu bucătăria familiei Weasley şi chipul înlăcrimat al doamnei Weasley în faţa ochilor, înainte să fie înghiţit de flăcări; se învârtea atât de repede, încât zări nişte licăriri neclare ale altor camere vrăjitoreşti, care dispărură imediat, înainte să apuce să desluşească ceva. Apoi încetini, ajungând în cele din urmă în şemineul din biroul profesoarei McGonagall. Aceasta doar îşi ridică privirea din hârtiile pe care le avea în faţă când Harry escaladă grilajul.
— Bună seara, Potter. Te rog, încearcă să nu murdăreşti cu cenuşă covorul.
— Da, doamnă profesoară.
Harry îşi aranjă ochelarii şi părul în timp ce Ron apăru învârtindu-se. Când sosi Ginny, plecară cu toţii din biroul profesoarei McGonagall, îndreptându-se către Turnul Cercetaşilor. Harry aruncă în drum o privire pe ferestrele de pe coridor; soarele asfinţea deja peste domeniul acoperit cu un strat de zăpadă mai gros decât cel care se aşternuse peste grădina de la Vizuină. Îl văzu pe Hagrid în depărtare dându-i de mâncare lui Buckbeak în faţa colibei sale.
— Bibelouri, spuse Ron sigur pe el, când ajunseră la doamna grasă, care părea mai palidă decât de obicei şi tresări când auzi vocea răspicată a lui Ron.
— Nu, zise ea.
— Cum adică, „nu”?
— S-a schimbat parola, spuse ea. Şi te rog să nu mai ţipi.
— Dar am fost plecaţi, de unde să ştim care…?
— Harry! Ginny!
Hermione se apropia cu paşi repezi de ei, foarte îmbujorată, îmbrăcată cu o pelerină şi purtând căciulă şi mănuşi.
— M-am întors acum câteva ore, tocmai am fost să-i văd pe Hagrid şi Buck… pardon, pe Witherwings, zise ea cu răsuflarea tăiată. Aţi petrecut bine de Crăciun?
— Da, spuse Ron imediat. A fost chiar palpitant, Rufus Scrim…
— Harry, am ceva pentru tine, zise Hermione, fără să se uite la Ron şi fără să dea vreun semn că-l auzise. A, stai puţin… parola. Abstinenţă.
— Întocmai, spuse doamna grasă cu o voce ştearsă şi portretul se deschise într-o parte, dezvăluind gaura de dincolo de el.
— Ce-i cu ea? întrebă Harry.
— Se pare că a exagerat cu băutura de Crăciun, zise Hermione, dându-şi ochii peste cap şi intrând prima în camera de zi ticsită de oameni. Ea şi prietena ei, Violet, au băut tot vinul din tabloul ăla cu călugări beţi de pe holul cu sala de Farmece. Oricum…
Căută în buzunar pentru o clipă, apoi scoase un sul de pergament cu scrisul lui Dumbledore pe el.
— Grozav, spuse Harry, derulându-l numaidecât şi aflând că următoarea lecţie cu Dumbledore era programată pentru seara următoare. Am atâtea să-i spun. Şi să-ţi spun şi ţie. Hai să luăm loc.
Dar chiar atunci cineva ţipă „Won-Won!” cu o voce stridentă, iar Lavender Brown ţâşni de nicăieri, aruncându-se în braţele lui Ron. Mai mulţi dintre cei de faţă râseră ironic; Hermione chicoti cristalin şi zise:
— Uite, să mergem la masa aia. Vii, Ginny?
— Nu, mulţumesc, trebuie să mă întâlnesc cu Dean, spuse Ginny, deşi Harry nu putu să nu observe că nu părea tocmai entuziasmată.
Harry îi lăsă pe Ron şi Lavender înlănţuiţi într-un fel de încăierare verticală, conducând-o pe Hermione spre masa liberă.
— Tu cum ai petrecut de Crăciun?
— A, bine, zise Hermione, ridicând din umeri. Nimic deosebit. Cum a fost la Won-Won?
— O să-ţi povestesc imediat, spuse Harry. Hermione, fii atentă, chiar nu crezi că ai putea să…?
— În nici un caz, zise ea pe un ton hotărât. Aşa că n-are sens să mă mai întrebi.
— Mă gândeam că, fiind vacanţă, ştii tu.
— Harry, nu eu am băut un butoi cu vin vechi de cinci sute de ani, ci doamna grasă. Spune-mi, ce veste importantă voiai să-mi dai?
Hermione părea mult prea neînduplecată pentru a o contrazice, aşa încât Harry renunţă să vorbească despre Ron şi-i povesti despre discuţia pe care o auzise între Reacredinţă şi Plesneală.
Când termină, Hermione reflectă pentru o clipă şi apoi zise:
— Nu crezi…?
— … că se prefăcea să-i ofere ajutorul ca să-l păcălească pe Reacredinţă să-l facă să-i spună ce punea la cale?
— Păi, da, spuse Hermione.
— Aşa cred tatăl lui Ron şi Lupin, zise Harry nemulţumit. Dar asta dovedeşte că Reacredinţă chiar pune ceva la cale, nu poţi s-o negi.
— Nu, nu pot s-o neg, răspunse ea, vorbind rar.
— Şi urmează ordinele lui Cap-de-Mort, exact cum am zis eu!
— Hm. Dar a menţionat cumva vreunul dintre ei numele lui Cap-de-Mort?
Harry se încruntă, încercând să-şi aducă aminte.
— Nu mai ştiu. Plesneală a zis în mod sigur „superiorul tău”, şi cine altcineva ar putea să fie?
— Nu ştiu, spuse Hermione, muşcându-şi buza. Poate tatăl lui? Se uita în gol în partea cealaltă a camerei, părând cufundată în gânduri, fără s-o observe măcar pe Lavender, care-l gâdila pe Ron. Ce mai face Lupin?
— Nu foarte bine, zise Harry, vorbindu-i pe îndelete despre misiunea lui Lupin printre oamenii-lup şi despre problemele pe care le avea. Ai auzit cumva de acest Fenrir Greyback?
— Sigur că da! spuse Hermione alarmată. Şi tu ai auzit de el, Harry!
— Unde, la Istoria Magiei? Ştii foarte bine că nu sunt atent la…
— Nu, nu, nu la Istoria Magiei. Reacredinţă a zis ceva despre el când l-a ameninţat pe Borgin! zise Hermione. Când eram pe Aleea Nocturn, mai ţii minte? I-a spus lui Borgin că Greyback este un vechi prieten de familie şi că avea să vină să vadă cum se descurcă!
Harry rămase cu gura căscată.
— Am uitat! Dar asta dovedeşte că Reacredinţă este un Devorator al Morţii. Altfel cum ar putea să ţină legătura cu Greyback şi să-i spună ce să facă?
— Recunosc că e suspect, şopti Hermione. În afara cazului în care…