— Ah, fii serioasă, spuse Harry exasperat, nu mai ai cum s-o întorci de data asta!
— Păi… s-ar putea să fi fost o ameninţare falsă.
— Eşti de o încăpăţânare rară, zise Harry, clătinând din cap. O să vedem până la urmă cine are dreptate. Să ştii că o să-ţi retragi cuvintele, Hermione, şi cei de la minister la fel. A, da, printre altele m-am certat cu Rufus Scrimgeour.
Petrecură restul serii într-un mod plăcut, vorbindu-l de rău pe ministrul Magiei, pentru că Hermione, la fel ca Ron, credea că cei de la minister chiar aveau tupeu să-i ceară acum ajutor lui Harry, după tot ce-i făcuseră cu un an în urmă.
Al doilea semestru începu în dimineaţa următoare cu o surpriză plăcută pentru cei din anul şase: la avizierul din camera de zi apăruse un afiş mare peste noapte.
CURSURI DE APARIŢII
Dacă aveţi şaptesprezece ani sau veţi împlini şaptesprezece ani înainte de 31 august, aveţi dreptul să urmaţi un curs de Apariţii, predat de un instructor de Apariţii din partea Ministerului Magiei, pe o perioadă de douăsprezece săptămâni. Sunteţi rugaţi să vă treceţi numele mai jos, dacă vreţi să vă înscrieţi la aceste cursuri.
Taxă: 12 galioni.
Harry şi Ron li se alăturară celor care se înghesuiau în jurul anunţului, stând la coadă să-şi treacă numele pe listă. Ron tocmai îşi scotea pana ca să se înscrie după Hermione, când Lavender apăru pe nesimţite în spatele lui, punându-i mâinile la ochi şi ciripind:
— Ghici cine e, Won-Won?
Harry se întoarse şi o văzu pe Hermione depărtându-se cu paşi apăsaţi; o prinse din urmă, neavând nici o intenţie să rămână cu Ron şi Lavender, dar spre mirarea lui, Ron îi ajunse şi el din urmă la scurt timp după ce ieşiră pe gaura portretului, cu un aer posomorât şi având urechile roşii ca focul. Hermione grăbi pasul fără să spună nimic, pentru a merge în rând cu Neville.
— Aşa, deci. Apariţii, zise, Ron pe un ton care lăsă să se înţeleagă că Harry nu trebuia să vorbească în nici un caz despre ceea ce se întâmplase. Cred că o să fie amuzant, nu-i aşa?
— Nu ştiu, spuse Harry. Poate că e mai bine când Apari de unul singur. Mie nu prea mi-a plăcut când am Apărut odată cu Dumbledore.
— Am uitat că tu ai Apărut deja. Sper să trec testul din prima, zise Ron neliniştit. Fred şi George l-au luat.
— Dar Charlie a picat, nu?
— Da, dar Charlie e mai masiv decât mine — Ron îşi depărtă mâinile de corp de parcă ar fi imitat o gorilă -, aşa că Fred şi George nu au prea făcut caz de asta. Cel puţin nu de faţă cu el.
— Când o să dăm testul propriu-zis?
— Imediat după ce împlinim şaptesprezece ani. Adică în martie în cazul meu, în curând.
— Da, dar n-o să poţi să Apari aici, în castel.
— Dar nu asta contează, nu? Toată lumea o să ştie că o să pot să Apar dacă o să vreau.
Ron nu era singurul entuziasmat de perspectiva Apariţiilor. În ziua aceea se discută foarte mult despre viitoarele cursuri; se punea mare preţ pe abilitatea de a Apărea şi Dispărea după plac.
— Ce grozav o să fie când o să putem dispărea aşa, zise Seamus şi pocni din degete, sugerând Dispariţia. Vărul meu, Fergus, face asta doar ca să mă tachineze, stai să vezi când o să pot să i-o plătesc cu aceeaşi monedă. N-o să mai aibă linişte toată viaţa.
Absorbit de această perspectivă, îşi mişcă bagheta puţin prea energic, aşa încât, în loc să facă să izvorască apă limpede din vârful baghetei, temă care făcea obiectul lecţiei de Farmece din ziua aceea, creă un jet puternic ca de furtun, care ricoşă în tavan şi-l lovi pe profesorul Flitwick, trântindu-l la pământ.
— Harry a Apărut deja, îi zise Ron lui Seamus, care părea puţin jenat, după ce profesorul Flitwick se uscase făcând o mişcare din baghetă şi-l pusese la punct pe Seamus („Sunt vrăjitor, nu un babuin care vântură un băţ”). L-a luat Dum… ăă… cineva cu el. Apariţie dublă, ştii tu.
— Uau! şopti Seamus, iar apoi el, Dean şi Neville se aplecară în faţă, pentru a auzi mai bine cum era să Apari.
Pe tot parcursul zilei, Harry fu asaltat de ceilalţi elevi din anul şase, care îl rugară să le descrie ce simţi când Apari. Toţi păreau mai degrabă impresionaţi decât dezamăgiţi când Harry le zise cât de neplăcut era, iar la ora opt fără zece încă răspundea la întrebări, când fu nevoit să mintă şi să le spună că trebuia să returneze o carte la bibliotecă, pentru a reuşi să ajungă la timp la lecţia cu Dumbledore.
Lămpile din biroul lui Dumbledore erau aprinse, portretele foştilor directori sforăiau încet în ramele lor şi Pensivul era şi de data asta pus pe birou. Dumbledore stătea cu mâinile de-o parte şi de alta a Pensivului, cea dreaptă fiind la fel de înnegrită şi arsă ca de obicei. Lui Harry i se păru că nu se vindecase deloc, întrebându-se poate pentru a mia oară ce provocase această vătămare gravă, dar nu zise nimic. Dumbledore îi spusese că avea să-i zică în cele din urmă şi, în orice caz, acum Harry voia să discute despre altceva. Dar Dumbledore vorbi înainte ca băiatul să apuce să spună ceva despre Plesneală şi Reacredinţă.
— Din câte am auzit, te-ai întâlnit cu ministrul Magiei în timpul vacanţei, am dreptate?
— Da, zise Harry. Nu prea e mulţumit de mine.
— Da, oftă Dumbledore. Nici de mine. Harry, trebuie să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi să rămânem fermi pe poziţie.
Harry zâmbi.
— Voia să spun comunităţii vrăjitoreşti că ministerul se descurcă de minune.
Dumbledore surâse.
— Ştii, Fudge a fost primul care s-a gândit la asta. Pe parcursul ultimelor zile înainte să fie înlocuit, când încerca să îşi păstreze funcţia cu disperare, a vrut să vă întâlniţi, sperând că o să-l sprijini.
— După tot ce a făcut anul trecut? zise Harry furios. După Umbridge?
— I-am spus lui Cornelius că nu exista nici o şansă s-o faci, dar ideea a rămas şi după destituirea lui. M-am întâlnit cu Scrimgeour la câteva ore după aceea şi m-a rugat să-i aranjez o întrevedere cu tine.
— Deci ăsta-i motivul pentru care v-aţi certat! izbucni Harry. Am aflat din Profetul zilei.
— Profetul zilei scrie şi lucruri adevărate din când în când, zise Dumbledore, chiar dacă o face involuntar. Da, ăsta a fost motivul pentru care ne-am certat. Ei bine, se pare că Rufus a găsit în sfârşit o cale de a te încolţi.
— M-a acuzat că sunt „omul lui Dumbledore până în măduva oaselor”.
— Dând dovadă de lipsă de bun-simţ.
— I-am spus că aşa şi este.
Dumbledore deschise gura să vorbească şi apoi o închise la loc. În spatele lui Harry, Fawkes, pasărea Phoenix, scoase un strigăt jos, catifelat şi muzical. Harry se simţi nespus de stingherit când văzu dintr-odată că Dumbledore avea lacrimi în ochii de un albastru deschis şi îşi fixă repede privirea asupra genunchilor săi. Însă Dumbledore vorbi, având vocea cât se poate de clară.
— Sunt foarte mişcat, Harry.
— Scrimgeour voia să ştie unde vă duceţi când nu sunteţi la Hogwarts, zise Harry, privindu-i în continuare genunchii.
— Da, este foarte curios în privinţa asta, spuse Dumbledore pe un ton vesel şi Harry îşi zise că acum putea să ridice liniştit privirea. A încercat chiar să pună pe cineva să mă urmărească. Mi se pare chiar amuzant. L-a trimis pe Dawlish să mă spioneze. A fost cât se poate de neplăcut. O dată am fost obligat să arunc o vrajă asupra lui Dawlish; am făcut-o chiar şi a doua oară, cu mare părere de rău.