— Deci tot n-au aflat unde vă duceţi? întrebă Harry, sperând să obţină mai multe informaţii despre acest subiect captivant, însă Dumbledore doar zâmbi, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.
— Nu, şi încă nu-i momentul să afli nici tu. Acum, cred că ar trebui să trecem la treabă, în cazul în care nu mai ai altceva să-mi spui.
— Ar mai fi ceva, domnule, spuse Harry. În legătură cu Reacredinţă şi Plesneală.
— Domnul profesor Plesneală, Harry.
— Da, domnule. Am auzit ce vorbeau la petrecerea domnului profesor Slughorn. Mă rog, de fapt i-am urmărit.
Lui Dumbledore nu i se citi nici o reacţie pe chip cât timp ascultă istorisirea lui Harry. Când acesta încheie, Dumbledore tăcu pentru câteva clipe şi apoi spuse:
— Harry, îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar te sfătuiesc să nu te mai gândeşti la asta. Nu cred că e o chestiune deosebit de importantă.
— Nu e o chestiune deosebit importantă? repetă Harry, nevenindu-i să creadă. Domnule profesor, aţi înţeles ce…?
— Da, Harry, dat fiind că sunt dotat cu o inteligenţă peste medie, am înţeles absolut tot ce mi-ai zis, spuse Dumbledore, pe un ton destul de tăios. Ai putea chiar să-ţi spui că este posibil să fi înţeles chiar mai mult decât tine. Repet, mă bucur că mi-ai împărtăşit toate astea, dar dă-mi voie să te asigur că nu mi-ai spus nimic care să mă îngrijoreze.
Harry tăcu, supărându-se şi uitându-se urât la Dumbledore. Ce se întâmpla, de fapt? Oare asta însemna că Dumbledore chiar îi ordonase lui Plesneală să afle ce făcea Reacredinţă, iar în cazul ăsta auzise deja de la Plesneală tot ce-i spusese Harry? Sau era totuşi îngrijorat de ceea ce aflase, însă o ascundea?
— Domnule, spuse Harry pe un ton pe care şi-l dori cât mai politicos şi calm, să înţeleg că dumneavoastră încă aveţi încredere în…
— Am dat dovadă de înţelegere, răspunzându-ţi şi cu altă ocazie la această întrebare, zise Dumbledore, deşi acum nu mai părea să fie deloc înţelegător. Răspunsul meu a rămas acelaşi.
— Nici nu putea să fie altfel, spuse o voce ironică, fiind evident că Phineas Nigellus era de fapt treaz şi doar se prefăcea adormit.
Dumbledore îl ignoră.
— Şi acum, Harry, insist să trecem la treabă. Avem de discutat lucruri mai importante decât astea.
Harry rămase nemişcat, dorind să se împotrivească. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi acceptat să schimbe subiectul, insistând să dovedească vinovăţia lui Reacredinţă? Dumbledore clătină din cap, parcă citindu-i gândurile.
— Ah, Harry, cât de des se întâmplă aşa ceva, chiar şi între prieteni foarte buni! Fiecare dintre noi crede că lucrurile pe care le are el de spus sunt mai importante decât orice ar avea de adăugat celălalt!
— Nu cred că ceea ce vreţi să spuneţi este lipsit de importanţă, domnule, spuse Harry cu o voce hotărâtă.
— Ei bine, ai dreptate, pentru că este cât se poate de important, zise Dumbledore pe un ton vioi. În seara asta vreau să-ţi arăt încă două amintiri. Ambele au fost obţinute cu mare greutate şi cred că a doua dintre ele este cea mai importantă dintre toate cele pe care le-am adunat.
Harry nu spuse nimic, încă supărat din cauza modului în care fuseseră primite noutăţile sale, dar îşi zise că nu avea nimic de câştigat dacă ar fi insistat în continuare.
— Acestea fiind zise, spuse Dumbledore, suntem aici pentru a continua povestea lui Tom Cruplud, pe care l-am lăsat lecţia trecută la începutul educaţiei sale de la Hogwarts. Îţi aminteşti cât de entuziasmat a fost când a aflat că era vrăjitor, cum a refuzat să-l însoţesc pe Aleea Diagon şi cum l-am avertizat să nu mai fure după ce avea să ajungă la Hogwarts. Ei bine, a sosit începutul şcolii şi, odată cu el, Tom Cruplud, un băiat tăcut, îmbrăcat cu o robă de mâna a doua, care a stat la rând alături de ceilalţi boboci pentru a fi Sortat. A fost repartizat la Viperini aproape imediat după ce Jobenul Magic i-a atins capul, continuă Dumbledore, făcând semn cu mâna înnegrită către raftul de deasupra lui, unde se afla Jobenul Magic ponosit şi inert. Nu ştiu cât i-a luat lui Cruplud să afle că celebrul fondator al Casei sale putea să vorbească limba şerpilor. Este posibil să o fi descoperit chiar în seara aceea. Trebuie să se fi entuziasmat la auzul acestei veşti, simţindu-se şi mai important. Cu toate astea, la urechile profesorilor nu a ajuns nimic care să indice că ar fi vorbit în reptomită în camera de zi a Viperinilor, speriindu-şi şi impresionându-şi colegii. Nu a dat absolut nici un semn real de aroganţă sau de agresivitate. Fiind un orfan deosebit de talentat şi cât se poate de chipeş, a atras în mod firesc atenţia şi com-pasiunea profesorilor de îndată ce a sosit. Părea politicos, tăcut şi avid de cunoaştere. Aproape toţi erau plăcut impresionaţi de el.
— Dar, domnule, nu le-aţi spus cum s-a purtat când l-aţi întâlnit la orfelinat? întrebă Harry.
— Nu, nu le-am spus. Deşi nu dăduse nici un semn că ar fi avut remuşcări în privinţa asta, era posibil să-i pară rău pentru modul în care se purtase atunci. Poate că era hotărât s-o ia de la capăt, să pornească spre un nou început. Am ales să-i acord această şansă.
Dumbledore făcu o pauză, uitându-se întrebător la Harry, care deschisese gura să vorbească. Era un nou exemplu al tendinţei lui Dumbledore de a avea încredere în oameni, în ciuda dovezilor grăitoare care sugerau că aceştia nu o meritau! Însă Harry îşi aminti ceva în clipa aceea.
— Dar, domnule, de fapt n-aţi avut încredere în el, nu-i aşa? Mi-a spus… Cruplud, cel care a ieşit din jurnal, a spus că „Dumbledore nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi profesori”.
— Să zicem că nu m-am încrezut orbeşte în onestitatea lui, spuse Dumbledore. Hotărâsem să îl ţin sub observaţie, aşa cum am mai spus. Şi exact aşa am făcut. Nu pot pretinde că am avut mari rezultate la început. Era foarte precaut în legătură cu mine, sunt sigur că şi-a dat seama că îmi dezvăluise prea multe, cuprins de febra descoperirii adevăratei sale identităţi. A avut grijă să nu se mai repete niciodată, dar n-a putut să-şi retragă cuvintele pe care le spusese involuntar în acele clipe de entuziasm şi nici ceea ce-mi împărtăşise doamna Cole. Însă a avut destulă logică pentru a nu încerca niciodată să îmi intre în graţii, aşa cum se întâmplase cu atât de mulţi dintre colegii mei.
Odată cu trecerea anilor, a strâns în jurul său un grup de prieteni devotaţi; îi numesc astfel în lipsa unui termen mai potrivit, pentru că, aşa cum ţi-am atras deja atenţia, Cruplud n-a simţit nici o urmă de afecţiune pentru vreunul dintre ei. Grupul acesta se bucura de o celebritate sumbră în castel. Erau un colectiv pestriţ, un amestec de oameni slabi care căutau protecţie, oameni ambiţioşi care doreau glorie comună şi brute care gravitau în jurul unui conducător care le putea arăta noi forme de cruzime. Cu alte cuvinte, erau premergătorii Devoratorilor Morţii, iar unii dintre ei chiar au devenit primii Devoratori ai Morţii după terminarea studiilor la Hogwarts. Ţinuţi sub control cu o mână de fier de către Cruplud, n-au fost prinşi niciodată în flagrant delict, deşi cei şapte ani petrecuţi la Hogwarts au fost marcaţi de mai multe incidente neplăcute, fără să existe destule dovezi pentru a indica amestecul lor. Unul dintre cele mai grave a fost deschiderea Camerei Secretelor, bineînţeles, care s-a soldat cu moartea unei fete. Aşa cum ştii, Hagrid a fost cel acuzat pe nedrept de această crimă.
Nu am găsit decât puţine amintiri care să-l includă pe Cruplud la Hogwarts, zise Dumbledore, punând mâna rănită pe Pensiv. Puţini dintre cei care l-au cunoscut în perioada aceea sunt pregătiţi să vorbească despre el, fiind realmente îngroziţi. Tot ce ştiu am aflat după plecarea lui de la Hogwarts, făcând numeroase eforturi, dând de urma celor câţiva care ar fi putut fi convinşi să discute despre el, căutând prin registre vechi şi interogând deopotrivă martori Încuiaţi şi vrăjitori. Cei pe care i-am convins mi-au spus că Cruplud era obsedat de originea sa. Desigur, asta e lesne de înţeles. Crescuse într-un orfelinat şi era firesc să dorească să ştie cum ajunsese acolo. Se pare că a căutat în zadar numele lui Tom Cruplud senior pe scuturile din Sala Trofeelor, pe listele cu Perfecţi din analele şcolii şi chiar în cărţile despre familiile vrăjitoreşti. În cele din urmă, a fost obligat să accepte că tatăl său nu pusese niciodată piciorul la Hogwarts. Cred că atunci a renunţat pentru totdeauna la numele său, asumându-şi identitatea Lordului Cap-de-Mort, şi a început să facă cercetări în privinţa familiei mamei sale, pe care o dispreţuise până în clipa aceea, aşa cum probabil că îţi aminteşti şi tu. Asta după ce considerase că nu putuse fi vrăjitoare dacă cedase în faţa slăbiciunii omeneşti, mai precis a morţii.