Singurul său indiciu era numele „Dorlent”, după ce aflase de la cei de la orfelinat că acesta era numele bunicului din partea mamei. În cele din urmă, după numeroase căutări prin cărţile despre familiile vrăjitoreşti, i-a descoperit descendenţii lui Viperin, care încă erau în viaţă. La şaisprezece ani, a plecat în vara aceea de la orfelinat, unde se întorcea în fiecare an, şi s-a dus să-şi găsească rudele din familia Gaunt. Şi acum, Harry, te rog să stai aici.
Dumbledore se ridică şi Harry observă că şi de data aceasta avea în mână o sticluţă în care se găsea o amintire sidefie şi învolburată.
— Am avut mare noroc să o pot obţine, zise el, turnând substanţa strălucitoare în Pensiv, aşa cum o să-ţi dai seama după ce o vom vedea. Să începem.
Harry se apropie de ligheanul de piatră şi se aplecă aşa cum indicase Dumbledore, până când îşi cufundă faţa în luciul amintirii. Simţi senzaţia cunoscută a căderii în gol şi apoi ateriză pe o podea de piatră murdară, într-un întuneric aproape desăvârşit.
Îi trebuiră câteva clipe ca să se dumirească unde era, timp în care Dumbledore ateriză lângă el. Casa familiei Gaunt era mai mizeră decât oricare loc pe care-l văzuse Harry vreodată. Tavanul era acoperit cu pânze de păianjen, podeaua era jegoasă; pe masă zăceau bucate mucegăite, în stare de putrefacţie, printre mai multe cratiţe soioase. Singura sursă de lumină era o lumânare aşezată la picioarele unui bărbat cu părul şi barba atât de lungi, încât Harry nu-i zări ochii şi nici gura. Stătea prăbuşit într-un fotoliu de lângă foc şi Harry se întrebă pentru o clipă dacă nu murise. Dar chiar atunci cineva bătu cu putere la uşă şi bărbatul se trezi, tresărind şi ridicând bagheta cu mâna dreaptă şi un cuţit scurt cu stânga.
Uşa se deschise încet, scârţâind. În prag stătea un băiat care ţinea un felinar vechi. Harry îl recunoscu numaidecât: înalt, palid, brunet şi chipeş… era adolescentul Cap-de-Mort.
Ochii lui Cap-de-Mort cercetară încet camera dărăpănată, oprindu-se asupra bărbatului din fotoliu. Se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde, apoi bărbatul se ridică în picioare clătinându-se, iar numeroasele sticle goale de la picioarele sale se rostogoliră cu zgomot pe podea.
— TU! răcni el. TU!
Se năpusti ameţit de băutură spre Cruplud, ţinând ridicate bagheta şi cuţitul.
— Opreşte-te.
Cruplud vorbise în reptomită. Bărbatul alunecă, lovindu-se de masă şi dărâmând pe jos câteva cratiţe mucegăite. Se holbă la Cruplud. Se lăsă o tăcere îndelungată, timp în care cei doi se cântăriră din ochi. Bărbatul fu cel care vorbi primul.
— O ştii şi tu?
— Da, o ştiu, zise Cruplud.
Înaintă, lăsând uşa să se închidă în urma lui. Harry nu se putu abţine să nu admire fără plăcere curajul desăvârşit al lui Cap-de-Mort. Părea doar dezgustat şi poate dezamăgit.
— Unde este Dorlent? întrebă el.
— În pământ, zise celălalt. A murit de mult, nu?
Cruplud se încruntă.
— Atunci tu cine eşti?
— Morfin, cine să fiu?
— Fiul lui Dorlent?
— Chiar el.
Morfin îşi dădu la o parte părul care îi acoperea chipul murdar, pentru a-l vedea mai bine pe Cruplud, iar Harry observă că purta inelul cu piatră neagră al lui Dorlent pe mâna dreaptă.
— Am crezut că erai Încuiatu' ăla, şopti Morfin. Semeni tare bine cu el.
— Care Încuiat? zise Cruplud tăios.
— Ăla care i-a căzut cu tronc surorii mele. Trăieşte în casa mare de vizavi, spuse Morfin, scuipând dintr-odată pe podea între ei. Eşti leit el. Cruplud. Dar acum a îmbătrânit, nu-i aşa? Dacă stau să mă gândesc, e mai bătrân ca tine.
Morfin păru puţin zăpăcit şi se clătină uşor, ţinându-se în continuare de marginea mesei, pentru a-şi menţine echilibrul.
— Vezi tu, el s-a-ntors, adăugă el prosteşte.
Cap-de-Mort îl privi lung pe Morfin, parcă pentru a-şi da seama ce variante avea. Acum se duse ceva mai aproape de el şi zise:
— S-a întors Cruplud?
— Da, a părăsit-o şi bine i-a făcut, dacă s-a măritat cu un gunoi! spuse Morfin, scuipând din nou pe jos. Ne-a mai şi jefuit înainte să plece! Unde este medalionul, ia zi, unde-i medalionul lui Viperin?
Cap-de-Mort nu răspunse. Morfin făcu o nouă criză de nervi şi vântură cuţitul, strigând:
— Ne-a dezonorat, asta ne-a făcut, târfa! Şi tu cine eşti de vii aici şi pui întrebări despre toate astea? S-a sfârşit totul… nu-i aşa… s-a sfârşit…
Se uită în altă parte, clătinându-se uşor, iar Cap-de-Mort înaintă. În timp ce se apropia, se lăsă o beznă ciudată, care stinse felinarul lui Cap-de-Mort şi lumânarea lui Morfin, cufundând totul în întuneric.
Degetele lui Dumbledore se strânseră în jurul braţului lui Harry şi cei doi zburară din nou, întorcându-se în prezent. Lumina slabă şi aurie din biroul lui Dumbledore păru să-l orbească pe Harry, după bezna aceea desăvârşită.
— Asta a fost tot? zise Harry imediat. De ce s-a lăsat întunericul, ce s-a întâmplat?
— Acela a fost ultimul lucru pe care şi l-a amintit Morfin, spuse Dumbledore, făcându-i semn lui Harry să ia loc din nou. Când s-a trezit în dimineaţa următoare, zăcea întins pe podea şi nu mai era nimeni acolo. Iar inelul Iui Dorlent dispăruse. Între timp, în satul Little Hangleton, o servitoare alerga pe strada principală, strigând că în sufrageria conacului se aflau trei cadavre: Tom Cruplud senior şi părinţii lui.
Autorităţile Încuiate au rămas perplexe. Din câte ştiu, n-au aflat nici până în ziua de azi cum au murit cei trei membri ai familiei Cruplud, pentru că, de obicei, Blestemul Abracadabra nu lasă nici un semn. Excepţia stă acum în faţa mea, adăugă Dumbledore, indicând cicatricea lui Harry cu o mişcare din cap. Pe de altă parte, cei de la minister şi-au dat seama imediat că era vorba despre o crimă vrăjitorească. Şi mai ştiau şi că, de partea cealaltă a văii unde se găsea casa Cruplud, trăia un om cunoscut pentru ura pe care o nutrea pentru Încuiaţi, un om care fusese deja închis pentru că-l atacase pe unul dintre cei ucişi acum.