Aşa că cei de la minister i-au făcut o vizită lui Morfin. N-a fost nevoie să îl supună unui interogatoriu, să folosească Veritaserum sau Legilimanţie. A mărturisit crima imediat, dând detalii pe care nu le-ar fi putut cunoaşte decât vinovatul. A spus că era mândru că-i omorâse pe Încuiaţi, că aşteptase ani de zile să aibă prilejul s-o facă. Şi-a predat bagheta, care s-a dovedit numaidecât că fusese arma cu care fuseseră ucişi membrii familiei Cruplud. Şi a acceptat să fie dus la Azkaban fără să se împotrivească. Singurul lucru care l-a deranjat a fost dispariţia inelului tatălui său. „O să mă omoare pentru că l-am pierdut”, le-a repetat el neîncetat celor care-l ţineau captiv. „O să mă omoare pentru că am pierdut inelul ăla”. Se pare că ăsta a fost singurul lucru pe care l-a mai spus. Şi-a petrecut restul vieţii în Azkaban, plângând pierderea ultimului obiect de preţ al lui Dorlent, şi a fost înmormântat lângă închisoare, alături de celelalte biete suflete care şi-au dat duhul acolo.
— Deci Cap-de-Mort i-a furat bagheta lui Morfin şi a folosit-o? zise Harry, îndreptându-se.
— Exact, spuse Dumbledore. Nu avem nici o amintire care s-o dovedească, dar cred că putem fi siguri că aşa s-a întâmplat. Cap-de-Mort şi-a Împietrit unchiul, i-a luat bagheta şi a traversat valea, ducându-se la „casa mare de vizavi”. Acolo l-a omorât pe Încuiatul care o părăsise pe mama sa şi, pentru orice eventualitate, şi pe bunicii săi Încuiaţi, nimicindu-i pe ultimii descendenţi ai josnicei dinastii Cruplud şi răzbunându-se pe tatăl său, care nu-l dorise niciodată. Apoi s-a întors la cocioaba familiei Gaunt, a făcut nişte vrăji complexe, implantând o amintire falsă în mintea unchiului său, şi a lăsat bagheta lui Morfin lângă posesorul care încă nu îşi recăpătase cunoştinţa, a luat inelul vechi pe care-l purta acesta şi a plecat.
— Şi Morfin nu şi-a dat seama niciodată că nu era el vinovatul?
— Nu, spuse Dumbledore. Aşa cum ţi-am zis, a dat o declaraţie amănunţită, fiind mândru de ceea ce făcuse.
— Dar a avut adevărata amintire în tot acest timp!
— Da, dar amintirea aceasta a fost extrasă cu forţa, folosindu-se nişte tehnici de Legilimanţie foarte avansate, zise Dumbledore. Şi de ce ar fi vrut cineva să sondeze mintea lui Morfin când acesta mărturisise deja că săvârşise cele trei crime? Cu toate acestea, am reuşit să obţin permisiunea de a-l vizita pe Morfin în ultimele sale săptămâni de viaţă, în perioada în care încercam să aflu cât mai multe despre trecutul lui Cap-de-Mort. Această amintire a fost extrasă cu foarte mare dificultate. Când am văzut ce conţinea, am încercat s-o folosesc pentru a obţine eliberarea lui Morfin din Azkaban. Însă a murit înainte ca ministerul să ia o decizie în privinţa lui.
— Dar cum de nu şi-au dat seama cei de la minister că de fapt Cap-de-Mort i-a făcut toate astea lui Morfin? întrebă Harry supărat. Era minor la vremea aia, nu-i aşa? Credeam că pot detecta magia făcută de minori!
— Ai dreptate, pot detecta magia, dar nu şi magicianul. Aminteşte-ţi că ai fost acuzat de minister pentru Vraja de Plutire pe care a aruncat-o de fapt…
— Dobby, mormăi Harry, care nu uitase această nedreptate. Deci, dacă eşti minor şi faci vrăji în casa unor vrăjitori adulţi, cei de la minister nu au cum să-şi dea seama?
— În mod sigur, n-or să-şi dea seama cine a făcut vraja, spuse Dumbledore, surâzând când văzu expresia de indignare maximă de pe chipul lui Harry. Se bazează pe faptul că părinţii cu puteri magice le impun copiilor să urmeze nişte reguli stricte cât locuiesc sub acoperişul lor.
— Păi, asta-i o prostie! se răsti Harry. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat de data asta, ce a păţit Morfin!
— Sunt de acord, zise Dumbledore. Indiferent ce fel de om era, Morfin nu merita să moară aşa, condamnat pentru nişte crime pe care nu le-a comis. Dar a început să se facă târziu şi vreau să mai vezi o amintire înainte să ne despărţim.
Dumbledore scoase o altă sticluţă din buzunar şi Harry amuţi imediat, amintindu-şi că Dumbledore spusese că era cea mai importantă dintre toate cele pe care le obţinuse. Harry observă că, de data aceasta, conţinutul se dovedi greu de turnat în Pensiv, ca şi cum ar fi fost puţin îngheţată; oare amintirile se puteau altera?
— Nu durează mult, spuse Dumbledore, după ce goli sticluţa în cele din urmă. Ne vom întoarce numaidecât. Acum să intrăm din nou în Pensiv.
Harry căzu din nou prin suprafaţa argintie, aterizând acum în faţa unui bărbat pe care îl recunoscu din prima clipă. Era Horace Slughorn, mult mai tânăr. Harry era atât de obişnuit cu chelia sa, încât fu luat pe nepregătite când îl văzu pe Slughorn cu părul des, strălucitor, blond închis; arăta ca şi cum şi-ar fi pus un mănunchi de paie în cap, deşi avea deja un început de chelie de mărimea unui galion în creştet. Mustaţa îi era de un blond-roşcat, însă nu la fel de mare ca în prezent. Acest Slughorn nu era la fel de rotund precum cel pe care-l cunoştea Harry, deşi nasturii aurii ai vestei sale brodate păreau întinşi la maximum. Stătea confortabil într-un fotoliu cu tetiere laterale, lăsându-se mult pe spate, cu picioarele micuţe sprijinite pe o pernă de catifea, ţinând un pahar mic cu vin într-o mână şi căutând cu cealaltă într-o cutie cu ananas cristalizat.
Harry se uită în jur, în timp ce Dumbledore apăru lângă el, şi realiză că stăteau în biroul lui Slughorn. În jurul acestuia erau şase băieţi de vreo cincisprezece ani, care şedeau cu toţii pe scaune mult mai joase şi mai tari decât al lui. Harry îl recunoscu imediat pe Cruplud. Era cel mai chipeş şi părea cel mai relaxat dintre băieţi. Ţinea mâna dreaptă neglijent pe braţul scaunului; Harry fu şocat să vadă că purta inelul de aur cu piatră neagră al lui Dorlent; îşi ucisese deja tatăl.
— Domnule, este adevărat că doamna profesoară Merrythought iese la pensie? întrebă Cruplud.
— Tom, Tom, Tom, nu ţi-aş putea spune nici dacă aş şti, zise Slughorn, atenţionându-i reprobator pe Cruplud cu arătătorul acoperit cu zahăr, dar stricând efectul într-o anumită măsură, fiindcă îi făcu cu ochiul. Băiete, recunosc că tare mi-ar plăcea să ştiu de unde ai toate informaţiile astea; ştii mai multe decât majoritatea profesorilor, zău aşa.
Cruplud zâmbi; ceilalţi băieţi râseră, aruncându-i priviri pline de admiraţie.
— Ai un talent deosebit pentru a afla lucruri pe care nu ar trebui să le ştii şi reuşeşti să te bagi pe sub pielea oamenilor importanţi. Apropo, îţi mulţumesc pentru ananas, ai ghicit, chiar este preferatul meu.
Mai mulţi dintre băieţi râseră pe înfundate şi atunci se petrecu ceva foarte ciudat. Toată camera se umplu dintr-odată de o ceaţă albă deasă, încât Harry nu mai văzu decât faţa lui Dumbledore, care stătea chiar lângă el. Apoi vocea lui Slughorn răsună prin ceaţă, nefiresc de puternică: „…încât o să dai de bucluc, băiete, aşa să ştii.”
Ceaţa se risipi la fel de rapid cum apăruse şi totuşi nimeni nu scoase o vorbă despre ea, purtându-se ca şi când nu s-ar fi întâmplat absolut nimic ieşit din comun. Uluit, Harry întoarse capul când ceasul mic de aur care stătea pe biroul lui Slughorn anunţă ora unsprezece fix.
— Vai de mine, ce târziu s-a făcut! spuse acesta. Ei bine, băieţi, ar fi cazul să plecaţi, dacă nu vreţi să aveţi probleme. Lestrange, vreau să-mi predai lucrarea până mâine, altfel primeşti ore de detenţie. Avery, acelaşi lucru e valabil şi pentru tine.
Slughorn se ridică din fotoliu şi îşi duse paharul gol pe birou, în timp ce băieţii ieşiră pe rând din cameră. Insă Cruplud rămase în urmă. Harry îşi dădu seama că o făcuse intenţionat, fiindcă dorise să fie singur cu Slughorn.