Februarie începea să piardă teren în faţa lunii martie, fără să aibă loc nici o schimbare a vremii, în afara faptului că începuse să bată vântul şi că era umezeală. Spre indignarea tuturor, pe avizierul din camera de zi apăru un afiş care anunţa că următoarea excursie la Hogsmeade fusese anulată. Ron se supără foarte tare din cauza asta.
— Era de ziua mea! zise el. Abia aşteptam să merg!
— Dar nu e tocmai surprinzător, nu-i aşa? zise Harry. Având în vedere ce-a păţit Katie.
Aceasta încă nu se întorsese de la Sf. Mungo. Mai mult, în Profetul zilei fuseseră menţionate şi alte dispariţii, printre care şi câteva rude ale unor elevi de la Hogwarts.
— Dar acum singurul lucru interesant sunt lecţiile alea ridicole de Apariţii, zise Ron morocănos. Ce să-ţi spun, e cadoul perfect pentru ziua mea.
După ce trecuseră trei cursuri, Apariţia se dovedea mai dificilă ca niciodată, deşi avuseseră loc mai multe cazuri de Secerare. Frustrarea începuse să fie la ordinea zilei şi lumea nu-l prea avea la suflet pe Wilkie Twycross, cu cele trei „D”-uri ale sale, care fuseseră sursa de inspiraţie pentru numeroase porecle pentru el, dintre care cele mai respectuoase erau „Duhoare-dezarmantă” şi „Dobitoc-deplin”.
— La mulţi ani, Ron, spuse Harry, când Seamus şi Dean îi treziră pe întâi martie şi ieşiră cu zgomot din cameră, ducându-se la micul dejun. Am ceva pentru tine.
Aruncă un pachet pe patul lui Ron, alături de o grămăjoară de cadouri despre care Harry presupuse că fuseseră aduse de spiriduşii de casă în timpul nopţii.
— Mulţam', zise Ron adormit.
Harry se dădu jos din pat, în timp ce Ron rupse hârtia, deschizându-şi cufărul şi începând să caute „Harta Ştrengarilor”, pe care o ascundea de fiecare dată după ce o folosea. Scoase jumătate din conţinutul cufărului înainte de-a o găsi ascunsă sub o pereche de şosete făcute ghem, în care încă păstra sticluţa cu poţiune norocoasă, Felix Felicis.
— Să vedem, murmură el, luând-o înapoi în pat, atingând-o încet cu bagheta şi şoptind: ”Jur solemn că nu e nimic de capul meu”, aşa încât să nu-l audă Neville, care trecea acum prin dreptul patului său.
— Ai nimerit-o la fix, Harry! spuse Ron entuziasmat, fluturând o pereche nouă de mănuşi de portar, pe care o primise cadou de la prietenul lui.
— Mă bucur, zise Harry gândindu-se la altceva, cercetând cu atenţie dormitoarele Viperinilor, căutându-l pe Reacredinţă. Hei! Cred că nu e în pat.
Ron nu răspunse, fiind prea ocupat cu deschiderea cadourilor şi exclamând din când în când încântat.
— Anul ăsta am avut o recoltă tare bună! anunţă el, arătându-i un ceas de mână de aur masiv cu simboluri ciudate pe margine şi nişte steluţe mişcătoare în loc de limbi. Uite ce mi-au luat mama şi tata! Măi să fie, zău dacă nu o să-mi sărbătoresc majoratul şi anul viitor…
— Grozav, mormăi Harry, aruncând o privire spre ceas înainte de a se uita cu mai mare atenţie pe hartă.
Unde era Reacredinţă? Nu părea să fie la masa Viperinilor în Marea Sală, la micul dejun. În nici un caz nu era cu Plesneală, care se afla în biroul său. Nu era în nici una dintre băi şi nici în aripa spitalului.
— Vrei? spuse Ron cu gura plină, întinzându-i o cutie cu ceaune de ciocolată.
— Nu, mulţumesc, zise Harry, ridicându-şi privirea. Iar a dispărut Reacredinţă!
— N-are cum, spuse Ron, băgând în gură un al doilea ceaun de ciocolată şi dându-se jos din pat pentru a se îmbrăca. Hai, dacă nu te grăbeşti, o să trebuiască să Apari pe stomacul gol. Deşi bănuiesc că ar putea să fie mai uşor aşa…
Ron se uită gânditor la cutia de ceaune de ciocolată, apoi ridică din umeri şi mai luă o bomboană.
Harry atinse harta cu bagheta, şoptind: „Năzbâtie îndeplinită”, deşi nu o îndeplinise, şi se îmbrăcă reflectând. Trebuia să existe o explicaţie pentru dispariţiile regulate ale lui Reacredinţă, dar pur şi simplu nu-i trecea prin minte care ar fi putut să fie aceasta. Cea mai bună metodă ar fi fost să îl urmărească, dar nu era o idee aplicabilă nici măcar dacă ar fi purtat Pelerina; avea cursuri, antrenamente de vâjthaţ, teme şi lecţii de Apariţie; nu avea cum să-l spioneze toată ziua pe Reacredinţă fără să-i fie observată lipsa.
— Eşti gata? îi zise el lui Ron.
Parcurse jumătate din distanţa până la uşă înainte de a-şi da seama că Ron nu se mişcase, stând sprijinit de unul dintre stâlpii baldachinului său şi uitându-se în gol la fereastra în care răpăia ploaia, cu o privire stranie, pierdută.
— Ron? Micul dejun.
— Nu mi-e foame.
Harry făcu ochii mari.
— Nu ziceai…?
— Fie, vin cu tine, oftă Ron, dar nu vreau să mănânc.
Harry îl privi cu atenţie, suspicios.
— Ai mâncat deja jumătate din cutia de ceaune de ciocolată, nu-i aşa?
— Nu-i vorba de asta, oftă Ron din nou. Ştiu că… ştiu că n-o înţelegi.
— În ordine, zise Harry foarte derutat, dând să deschidă uşa.
— Harry! spuse Ron dintr-odată.
— Ce este?
— Harry, nu mai suport!
— Ce nu mai suporţi? întrebă Harry, începând să se îngrijoreze cu adevărat. Ron era destul de palid şi arăta ca şi cum ar fi putut să vomite din clipă-n clipă.
— Nu mă pot gândi decât la ea! zise Ron cu o voce răguşită.
Harry rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva şi nu era sigur că voia să îl asculte pe Ron. Prieteni sau nu, avea să fie nevoit să pună piciorul în prag dacă Ron urma să nceapă să îi spună „Lav-Lav” lui Lavender.
— Cum adică nu poţi să vii la micul dejun din cauza asta? ntrebă Harry, încercând să includă un strop de realism în discuţie.
— Nu cred că ştie că exist, spuse Ron, cu un gest de disperare.
— Bineînţeles că ştie că exişti, zise Harry uimit. Doar te sărută non-stop, nu-i aşa?
Ron clipi.
— Despre cine vorbeşti?
— Dar tu despre cine vorbeşti? spuse Harry, din ce în ce mai convins că orice urmă de logică din acest dialog se pierduse.
— Despre Romilda Vane, zise Ron în şoaptă şi toată faţa păru să i se lumineze când o spuse, ca şi cum l-ar fi atins o rază pură de soare.
Se holbară unul la celălalt timp de aproape un minut, înainte ca Harry să zică:
— Glumeşti, nu? Glumeşti.
— Harry, cred… cred că o iubesc, spuse Ron cu o voce sugrumată.
— Bine, spuse Harry, ducându-se spre Ron pentru a-i privi de aproape ochii umezi şi chipul palid, bine… Acum să vedem dacă poţi s-o spui fără să te pufnească râsul.
— O iubesc, repetă Ron pe nerăsuflate. Ai văzut ce păr frumos are? Este negru, strălucitor şi mătăsos. Dar ochii i-ai văzut? Ochii ei mari şi negri? Dar…?
— E cât se poate de amuzant, spuse Harry, pierzându-şi răbdarea, dar s-a terminat cu glumele, da? Las-o baltă.
Se întoarse să plece şi ajunse la doi paşi de uşă, când primi o lovitură puternică în urechea dreaptă. Întoarse capul, clătinându-se. Ron ţinea pumnul ridicat, având chipul contorsionat de furie; era pe cale să-l lovească din nou.
Harry reacţionă instinctiv; scoase bagheta din buzunar şi incantaţia îi trecu prin minte în mod involuntar: „Levicorpus!”.