Ron ţipă când fu suspendat din nou în aer de călcâie; se bălăngăni neajutorat, atârnat cu susul în jos, cu roba căzându-i peste cap.
— De ce m-ai lovit? tună Harry.
— Ai insultat-o, Harry! Ai spus că glumeam! strigă Ron, care începuse să se învineţească la faţă, căci i se urcase sângele la cap.
— Este o nebunie! zise Harry. Ce ţi-a venit să…?
Atunci văzu cutia deschisă de pe patul lui Ron şi avu o străfulgerare, realizând pe loc ce se întâmpla.
— De unde ai luat ceaunele alea de ciocolată?
— Le-am primit cadou de ziua mea! strigă Ron, învârtindu-se încet şi încercând să se elibereze. Te-am întrebat şi pe tine dacă nu voiai unul, ai uitat?
— Ai luat pur şi simplu cutia de pe podea, nu-i aşa?
— Căzuseră de pe patul meu, da? Dă-mă jos!
— Eşti un tâmpit, chiar nu înţelegi că n-au căzut de pe patul tău? Erau ale mele. Le-am aruncat din cufăr când căutam harta. Sunt ceaunele de ciocolată pe care mi le-a dat Romilda înainte de Crăciun şi conţin o poţiune de dragoste!
Dar Ron nu păruse să fi auzit decât un singur cuvânt.
— Romilda? repetă el. Ai zis cumva Romilda? Harry… o cunoşti? Te rog, poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea?
Harry se holbă la Ron, care atârna acolo, cu o expresie plină de speranţă pe chip, şi se abţinu cu greu să râdă. O parte din el, cea care era mai apropiată de urechea dreaptă, care îi zvâcnea de durere, ar fi vrut să-l dea jos pe Ron şi să-l urmărească purtându-se ca un nebun până când avea să treacă efectul poţiunii. Pe de altă parte, erau prieteni, Ron nu fusese în apele lui când îl atacase şi Harry îşi zise că ar fi meritat încă un pumn, dacă l-ar fi lăsat pe Ron să-i declare Romildei Vane că o s-o iubească până la moarte.
— Da, o să-ţi fac cunoştinţă cu ea, zise Harry, gândindu-se repede la o soluţie. O să te dau jos, bine?
Îl eliberă, făcându-l să cadă grămadă pe podea (urechea încă îl durea destul de tare), dar Ron se ridică imediat, zâmbind.
— Trebuie să fie în biroul lui Slughorn, zise Harry pe un ton convingător, îndreptându-se către uşă.
— Dar de ce ar fi acolo? întrebă Ron neliniştit, grăbindu-se a-l ajungă din urmă.
— A, păi face meditaţii la Poţiuni cu el, spuse Harry, inventând pe moment.
— Poate că n-ar fi rău să întreb dacă nu pot face şi eu meditaţii împreună cu ea, nu? zise Ron plin de speranţă.
— Bună idee, spuse Harry.
Lavender aştepta lângă gaura portretului, aşa că planul lui Harry se complică în mod neaşteptat.
— Ai întârziat, Won-Won, zise ea, bosumflându-se. Ţi-am luat un cadou şi…
— Lasă-mă în pace, spuse Ron pe un ton nerăbdător. Harry o să mă prezinte Romildei Vane.
Nu-i mai spuse nimic lui Lavender, ieşind imediat pe gaura portretului. Harry încercă să-i arunce o privire plină de regret lui Lavender, dar poate că păru mai degrabă amuzat, pentru că Lavender arătă şi mai jignită când portretul doamnei grase se trânti în urma lor.
Lui Harry îi fusese puţin teamă că Slughorn ar fi putut coborî la micul dejun, dar acesta deschise uşa de la birou înainte să bată a doua oară, îmbrăcat cu un halat de casă verde de catifea şi o bonetă de noapte din acelaşi material, arătând destul de adormit.
— Harry, bolborosi el. Ce vizită matinală. Sâmbăta dorm de obicei până târziu.
— Domnule profesor, scuzaţi-mă pentru deranj, spuse Harry cât mai încet cu putinţă, în timp ce Ron stătea ca pe ace, încercând să se uite prin cameră dincolo de Slughorn, dar prietenul meu Ron a înghiţit din greşeală o poţiune de dragoste. Credeţi că aţi putea să-i pregătiţi un antidot? L-aş duce la Madam Pomfrey, dar nu avem voie să avem nici un articol de la „Weasley Bing-Bong” şi ştiţi cum este. O să ne pună tot felul de întrebări.
— Harry, m-aş fi aşteptat să-i fi pregătit tu un remediu cât ai zice peşte, având în vedere că eşti un expert al poţiunilor, nu? întrebă Slughorn.
— Ăă… zise Harry, puţin derutat din cauza lui Ron, care-i dădea ghionturi în coaste, încercând să intre cu forţa în cameră. Ştiţi, domnule, n-am pregătit niciodată un antidot pentru o poţiune de dragoste şi, până aş fi nimerit-o eu, Ron ar fi putut să păţească ceva.
Ron îl ajută, alegând momentul potrivit ca să zică pe un ton plângăreţ:
— Harry, n-o văd… o ascunde cumva de mine?
— Poţiunea asta avea cumva termen de expirare? întrebă Slughorn, cercetându-l acum pe Ron cu un interes profesional. Ştii, pot deveni mai puternice dacă sunt ţinute mai mult la păstrare.
— Asta explică multe, gâfâi Harry, luptându-se de-a dreptul cu Ron pentru a-l împiedica să-l dărâme pe Slughorn. E ziua lui de naştere, domnule profesor, adăugă el pe un ton rugător.
— Of, fie, hai, intraţi, zise Slughorn, înduioşându-se. Am tot ce trebuie aici, în geantă, nu este un antidot complicat…
Ron dădu buzna pe uşa lui Slughorn în biroul supraîncălzit şi aglomerat cu lucruri al acestuia, se împiedică de un scăunel pentru sprijinit picioarele, îşi păstră echilibrul, apucându-l de după gât pe Harry şi-i şopti:
— Spune-mi că nu m-a văzut împiedicându-mă.
— N-a sosit încă, zise Harry, urmărindu-l pe Slughorn cum deschide trusa de poţiuni şi adăugă câte un vârf de cuţit din diverse ingrediente într-o sticluţă.
— Ce bine, spuse Ron. Cum arăt?
— Eşti foarte chipeş, spuse Slughorn pe un ton mieros, dându-i lui Ron un pahar cu un lichid limpede. Hai, bea-l pe tot, e o băutură calmantă, ca să nu te pierzi cu firea când vine, ştii tu.
— Perfect, zise Ron pe un ton nerăbdător, dând paharul pe gât cu zgomot.
Harry şi Slughorn îl urmăriră. Pentru o clipă, Ron le zâmbi larg. Apoi, foarte încet, îi pieri zâmbetul, înlocuit cu o expresie de groază desăvârşită.
— Ţi-ai venit în fire, da? spuse Harry zâmbind, iar Slughorn râse pe înfundate. Vă mulţumesc mult, domnule profesor.
— Cu plăcere, băiete, cu plăcere, zise Slughorn, în timp ce Ron se prăbuşi pe un scaun din apropiere, răvăşit. Are nevoie de un întăritor, continuă Slughorn, îndreptându-se acum către o masă încărcată cu sticle de băutură. Am Berezero, vin, ultima sticlă de mied ţinut în butoi de stejar. Hm… Pe asta aveam de gând să i-o dau lui Dumbledore de Crăciun… mă rog, zise el şi ridică din umeri, nu o să-i lipsească ce n-a avut niciodată! Ce-ar fi s-o deschidem acum şi să-l sărbătorim pe domnul Weasley?
Râse din nou pe înfundate şi Harry izbucni şi el în râs. Era pentru prima dată când era aproape singur cu Slughorn de la prima încercare nereuşită de a obţine adevărata amintire de la el. Poate că, dacă ar fi reuşit să-l binedispună pe Slughorn în continuare… dacă ar fi băut destul de mult mied ţinut în butoi de stejar…
— Poftiţi, zise Slughorn, dându-le lui Harry şi lui Ron câte un pahar cu mied, înainte de a-l ridica pe al său. Ei bine, la mulţi ani, Ralph.
— Ron… şopti Harry.
Însă Ron, care nu părea să asculte cui îi era închinat toastul, dăduse deja pe gât paharul cu mied şi-l înghiţise. Într-o fracţiune de secundă, ceva mai mult decât o clipită, Harry înţelese că se petrecea ceva foarte grav, dar Slughorn păru să nu-şi dea seama.
— … mulţi ani înainte şi…
— Ron!
Ron dăduse drumul paharului; se ridică pe jumătate de pe scaun şi apoi leşină, cuprins de convulsii. Făcu spume la gură şi ochii părură să-i iasă din orbite.
— Domnule profesor! strigă Harry. Faceţi ceva!
Însă Slughorn parcă era paralizat din cauza şocului. Ron se cutremură, sufocându-se şi începând să se învineţească.