— Dar… ce… bolborosi Slughorn.
Harry sări peste o măsuţă şi fugi spre trusa deschisă de poţiuni a lui Slughorn, scoţând câteva borcane şi săculeţe, în timp ce Ron se lupta să respire, cu răsuflarea sa greoaie răsunând în cameră. Atunci o găsi.
Era piatra care arăta ca un rinichi uscat, pe care o luase Slughorn de la el la sfârşitul orei de Poţiuni.
Alergă înapoi la Ron şi-i deschise maxilarul cu forţa, băgându-i bezoarul în gură. Ron se cutremură puternic, rămase dintr-odată cu respiraţia tăiată, perfect nemişcat şi lipsit de vlagă.
CAPITOLUL XIX
SPIRIDUŞI SPIONI
— Una peste alta, să înţeleg că n-a fost una dintre cele mai reuşite aniversări ale lui Ron? zise Fred.
Se lăsase seara; aripa spitalului era cufundată în linişte, draperiile erau trase şi lămpile aprinse. Singurul pat ocupat era cel al lui Ron. Harry, Hermione şi Ginny stăteau în jurul lui; aşteptaseră toată ziua la uşa salonului, încercând să zărească ceva de fiecare dată când intra sau ieşea cineva. Madam Pomfrey le dăduse voie să intre abia la opt. Fred şi George veniseră după zece.
— Nu ne-am imaginat că o să-i dăm cadoul în împrejurările astea, spuse George pe un ton sumbru, punând o cutie mare ambalată pe noptiera lui Ron şi luând loc lângă Ginny.
— Da, ne-am imaginat că o să fie conştient, zise Fred.
— Şi noi eram în Hogsmeade, aşteptând să-i facem o surpriză, spuse George.
— Aţi fost în Hogsmeade? întrebă Ginny, ridicându-şi privirea.
— Ne gândeam să cumpărăm magazinul lui Zonko, zise Fred pe un ton posomorât. Să ne extindem în Hogsmeade, ştii, dar la ce bun, dacă voi nu mai aveţi voie să veniţi la sfârşitul săptămânii şi să ne cumpăraţi marfa? Dar să lăsăm asta.
Îşi trase un scaun lângă Harry, uitându-se la chipul palid al lui Ron.
— Harry, cum s-a întâmplat de fapt?
Harry repetă povestea, parcă pentru a suta oară, după ce i-o spusese lui Dumbledore, profesoarei McGonagall, lui Madam Pomfrey, lui Hermione şi lui Ginny.
— … atunci i-am băgat bezoarul pe gât şi a început să respire ceva mai uşor. Slughorn a fugit după ajutor, au apărut McGonagall şi Madam Pomfrey şi l-au adus aici pe Ron. Au zis că o să se facă bine. Madam Pomfrey a zis că trebuie să rămână sub observaţie cam o săptămână. Să ia în continuare Esenţa de rută.
— Pe cinstea mea, mare noroc că te-ai gândit la bezoar, zise George cu o voce joasă.
— Mare noroc că a fost unul în cameră, spuse Harry, pe care îl treceau fiori de fiecare dată când se gândea la ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi reuşit să găsească pietricica.
Hermione îşi trase nasul abia auzit. Fusese deosebit de tăcută toată ziua. După ce venise în fugă şi albă ca varul la Harry, în faţa aripii spitalului, întrebând ce se întâmplase, aproape că nu luase deloc parte la discuţiile interminabile dintre Harry şi Ginny despre cum fusese otrăvit Ron, ci doar stătuse lângă ei, tăcând mâlc şi arătând speriată, până când li se permisese în cele din urmă să intre să-l vadă.
— Mama şi tata ştiu? o întrebă Fred pe Ginny.
— Au fost deja aici, au sosit acum vreo oră. Acum sunt în biroul lui Dumbledore, dar trebuie să se întoarcă repede.
Urmă o pauză, timp în care toţi îl urmăriră pe Ron murmurând ceva în somn.
— Deci otrava a fost în băutură? zise Fred încet.
— Da, spuse Harry numaidecât.
Nu se putea gândi decât la asta şi se bucura că avea ocazia de a discuta din nou despre acest aspect.
— Slughorn a turnat în pahare…
— Crezi că ar fi putut să-i pună ceva în băutură lui Ron fără să vezi?
— Probabil că da, zise Harry. Dar de ce să vrea Slughorn să îl otrăvească pe Ron?
— N-am idee, spuse Fred, încruntându-se. Crezi că s-ar putea să fi încurcat paharele din greşeală? Să fi fost tu ţinta?
— De ce oare să vrea Slughorn să-l otrăvească pe Harry? întrebă Ginny.
— Nu ştiu, zise Fred, dar bănuiesc că există mulţi care ar vrea să-l otrăvească pe Harry, nu? Având în vedere că i se zice „cel ales” şi aşa mai departe.
— Deci crezi că Slughorn este un Devorator al Morţii? spuse Ginny.
— Orice este posibil, zise Fred pe un ton sumbru.
— Ar putea fi sub stăpânirea unui Blestem Imperius, spuse George.
— Sau ar putea fi nevinovat, zise Ginny. Poate că otrava a fost în sticlă şi, în cazul ăsta, ţinta a fost însuşi Slughorn.
— Cine ar vrea să-l omoare pe Slughorn?
— Dumbledore bănuieşte că Lordul Cap-de-Mort a vrut să-l aibă pe Slughorn de partea lui, spuse Harry. Slughorn a stat ascuns un an înainte de a veni la Hogwarts. Şi — se gândi la amintirea pe care Dumbledore nu reuşise încă s-o extragă de la Slughorn — şi poate că acum Cap-de-Mort vrea să-l elimine din calea lui, crezând poate că Slughorn este preţios pentru Dumbledore.
— Dar nu ai spus că intenţionase să-i dea lui Dumbledore sticla aia de Crăciun? îi reaminti Ginny. Aşa că vinovatul ar fi putut la fel de bine să se gândească la Dumbledore.
— Vinovatul nu-l cunoştea foarte bine pe Slughorn, spuse Hermione, vorbind pentru prima dată după ore întregi, cu un glas răguşit, de parcă că ar fi avut o răceală puternică. Oricine l-a cunoscut pe Slughorn ar fi ştiut că era foarte probabil să păstreze pentru sine ceva atât de gustos.
— Her-mai-nii, bolborosi Ron dintr-odată, între ei.
Toţi tăcură, privindu-l îngrijoraţi, dar acesta bâigui fără noimă pentru o clipă şi apoi începu să sforăie. Uşile salonului se deschiseră la perete, făcându-i pe toţi să tresară: Hagrid venea cu paşi mari spre ei, cu părul ud din cauza ploii, cu haina de blană de castor fluturând în urma lui, cu o arbaletă în mână şi lăsând pe podea un şir de urme de noroi de mărimea unor delfini.
— Am fost în pădure toată ziua, gâfâi el. Aragog se simte mai rău. I-am citit. Abia acum am venit la cină şi atunci am aflat de Ron de la doamna profesoară Lăstar. Cum se simte?
— Mai bine, zise Harry. Ni s-a spus că nu este în pericol.
— Nu aveţi voie decât câte şase vizitatori o dată, spuse Madam Pomfrey, ieşind repede din biroul ei.
— Suntem şase cu Hagrid, sublinie George.
— A, da, zise Madam Pomfrey, care se părea că-l pusese la socoteală pe Hagrid ca pe mai multe persoane, din cauza masivităţii sale.
Pentru a-şi ascunde greşeala, se duse imediat să şteargă cu bagheta urmele de. noroi pe care le lăsase uriaşul.
— Nu-mi vine să cred, spuse Hagrid cu o voce răguşită, clătinând din capul mare, pletos şi uitându-se la Ron cu ochii mari. Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Uită-te la el. Cine ar putea să vrea să-i facă rău, cine?
— Tocmai despre asta discutam, zise Harry. Nu ştim cine.
— Doar n-o avea cineva pică pe echipa de vâjthaţ a Cercetaşilor, nu? spuse Hagrid îngrijorat. Mai întâi Katie, acum Ron.
— Nu văd de ce ar vrea cineva să lichideze o echipă de vâjthaţ, zise George.
— Cred că Baston ar fi încercat să-i lichideze pe Viperini, dacă ar fi avut cum să scape basma curată, spuse Fred obiectiv.
— Ei bine, eu nu cred că este vorba de vâjthaţ, dar cred că există o legătură între atacuri, zise Hermione încet.
— Cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Fred.
— Păi, în primul rând, amândouă ar fi trebuit să fie fatale şi nu au fost, chit că doar printr-un noroc chior. În al doilea rând, nici otrava şi nici colierul nu par să fi ajuns la persoana care trebuia ucisă. Bineînţeles, adăugă ea pe un ton meditativ, asta îl face şi mai periculos pe vinovat într-o anumită măsură, pentru că se pare că nu-i pasă câţi oameni omoară înainte de a-şi atinge adevărata ţintă.