— Potter, ai venit!
Harry sări în picioare alarmat, cu bagheta pregătită de atac. Fusese convins că nu mai era nimeni în camera de zi şi fu luat prin surprindere de silueta mătăhăloasă care se ridică dintr-odată de pe un fotoliu depărtat. Când se uită mai bine, îşi dădu seama că era Cormac McLaggen.
— Te-am aşteptat să te întorci, zise McLaggen, ignorând bagheta din mâna lui Harry. Probabil c-am adormit. Fii atent, am văzut că l-au dus pe Weasley în aripa spitalului azi-dimineaţă. Cred că n-o să poată să joace în meciul de săptămâna viitoare.
Lui Harry îi trebuiră câteva clipe pentru a-şi da seama despre ce vorbea McLaggen.
— A… da… vâjthaţ, spuse el, punându-şi bagheta înapoi la cureaua pantalonilor şi trecându-şi obosit mâna prin păr. Da, s-ar putea să nu joace.
— Păi, atunci o să fiu eu portar, nu-i aşa? zise McLaggen.
— Da, spuse Harry. Da, presupun că da.
Nu găsi nici un argument împotriva acestei idei; în definitiv, McLaggen fusese cel mai bun după Ron, la trial.
— Perfect, zise McLaggen mulţumit. Când sunt antrenamentele?
— Poftim? Ăă… este unul mâine seară.
— Bine. Potter, fii atent, ar trebui să vorbim înainte de asta. Am nişte idei tehnice cu care s-ar putea să fii de acord.
— În ordine, spuse Harry fără entuziasm. Dar o să mi le spui mâine. Acum sunt cam obosit. Mai vorbim…
Vestea că Ron fusese otrăvit se răspândi repede în ziua următoare, dar nu avu un impact la fel de mare ca atacul asupra lui Katie. Se părea că oamenii credeau că ar fi putut fi un accident, pentru că se întâmplase în biroul profesorului de Poţiuni şi pentru că fata nu păţise nimic grav, fiindu-i administrat antidotul imediat. De fapt, majoritatea Cercetaşilor erau mult mai interesaţi de meciul de vâjthaţ contra Astropufilor, care urma să aibă loc în scurt timp, pentru că mulţi voiau să-l vadă pe Zacharias Smith, care era înaintaş în echipa Astropufilor, plătind cu vârf şi-ndesat modul în care comentase meciul de început de sezon contra Viperinilor.
Însă pentru Harry vâjthaţul era mai puţin important ca niciodată; devenea din ce în ce mai obsedat de Draco Reacredinţă. Consulta în continuare „Harta Ştrengarilor” ori de câte ori avea ocazia şi uneori făcea chiar ocoluri pentru a ajunge unde se întâmpla să fie Reacredinţă, însă încă nu-l observase făcând ceva ieşit din comun. În plus, mai erau şi momente inexplicabile, când Reacredinţă pur şi simplu dispărea de pe hartă…
Dar Harry nu avea prea mult timp pentru a reflecta la asta, fiind ocupat cu antrenamentele de vâjthaţ, cu temele şi cu faptul că, oriunde se întorcea, dădea peste Cormac McLaggen şi Lavender Brown.
Îi era greu să decidă care dintre ei era cel mai enervant. McLaggen îi lansa mereu aluzii că ar fi fost un portar titular mai bun decât Ron, asigurându-l pe Harry că acum, după ce avea să-l vadă jucând în mod regulat, avea să ajungă şi el la aceeaşi concluzie; de asemenea, îi critica în mod constant pe ceilalţi jucători şi-i prezenta scheme de joc detaliate, încât la un moment dat Harry fu nevoit să-i reamintească cine era căpitanul echipei.
Între timp, Lavender îl aborda pentru a discuta despre Ron, obosindu-l pe Harry aproape în aceeaşi măsură ca discursurile lui McLaggen despre vâjthaţ. La început, pe Lavender o deranjase foarte tare faptul că nu-i spusese nimeni că Ron era în aripa spitalului. „În definitiv, sunt iubita lui!”. Însă din păcate hotărâse să-l ierte pe Harry pentru această scăpare, dorind să discute cât mai des cu el pentru a analiza sentimentele lui Ron. Asta era o experienţă nespus de neplăcută pentru Harry, una de care s-ar fi lipsit bucuros.
— Ştii, n-ar fi mai bine să vorbeşti cu Ron despre toate astea? o întrebă Harry, după ce Lavender îl supusese unui interogatoriu deosebit de îndelungat, care acoperise totul, de la cuvintele pe care le folosise Ron când vorbise despre roba ei festivă până la a-l întreba pe Harry dacă Ron considera că relaţia dintre el şi Lavender era una „profundă”.
— Păi, aş vorbi, dar, de fiecare dată când mă duc să-l văd, îl găsesc dormind! spuse Lavender irascibilă.
— Serios? zise Harry, surprins, pentru că el îl găsise perfect treaz pe Ron de fiecare dată când îl vizitase în aripa spitalului, arătându-se foarte interesat de cearta dintre Dumbledore şi Plesneală şi având mereu pe vârful limbii noi injurii la adresa lui McLaggen.
— Hermione Granger îl vizitează în continuare? întrebă Lavender din senin.
— Da, aşa cred. Mă rog, sunt prieteni, nu? spuse Harry stingherit.
— Prieteni? Ce glumă bună, spuse Lavender pe un ton dispreţuitor. Nu a vorbit cu el săptămâni întregi după ce am devenit un cuplu! Dar presupun că vrea să se împace cu el acum, că a devenit „interesant” şi aşa mai departe.
— Pentru tine, a fi otrăvit e totuna cu a deveni interesant? întrebă Harry. Ştii, îmi pare rău, trebuie să plec. Mă aşteaptă McLaggen să discutăm despre vâjthaţ, spuse Harry repede şi ţâşni într-o parte, trecând printr-o uşă ascunsă în perete şi fugind pe un hol care era o scurtătură spre clasa de Poţiuni şi unde, din fericire, Lavender nu putea veni după el. Şi nici McLaggen.
În dimineaţa meciului de vâjthaţ contra Astropufilor, Harry trecu prin aripa spitalului, înainte de a se îndrepta spre stadion. Ron era foarte agitat; Madam Pomfrey nu era de acord să-l lase să se ducă să vadă meciul, fiind de părere că ar fi fost prea solicitant pentru el.
— Şi cum joacă McLaggen? îl întrebă el neliniştit pe Harry, părând să nu-şi dea seama că mai pusese aceeaşi întrebare de două ori până atunci.
— Ţi-am zis, spuse Harry răbdător, ar putea fi şi cel mai bun din lume, dar tot nu l-aş păstra în echipă. Le tot spune celorlalţi ce să facă, crede că ar putea juca mai bine decât oricare dintre noi. Abia aştept să scap de el. În legătură cu scăpatul de unii şi alţii, adăugă Harry, ridicându-se şi luându-şi mătura „Fulger”, te rog să nu te mai prefaci că dormi când vine Lavender să te vadă. Şi ea mă scoate din minţi.
— A, făcu Ron sfios. Bine. În ordine.
— Spune-i, dacă nu mai vrei să fii cu ea, spuse Harry.
— Da… păi… nu e chiar aşa uşor, nu? zise Ron şi făcu o pauză. Hermione o să treacă pe aici înainte de meci? adăugă el pe un ton firesc.
— Nu, a plecat deja spre stadion cu Ginny.
— A, spuse Ron destul de posomorât. Bine. Atunci, mult noroc. Sper să-l spulberi pe McLag… adică, pe Smith.
— O să mă străduiesc, zise Harry, punându-şi coada de mătură pe umăr. Ne vedem după meci.
Merse repede pe holurile goale; toţi elevii erau afară, stând deja în tribune sau îndreptându-se către ele. Se uită pe ferestrele pe lângă care trecea în drumul său, încercând să estimeze cât de puternic era vântul care bătea în ele, când un zgomot din faţă îl făcu să ridice privirea şi-l văzu pe Reacredinţă venind spre el, însoţit de două fete care păreau nemulţumite şi supărate.
Reacredinţă se opri brusc când îl observă pe Harry, râse scurt, sec şi merse mai departe.
— Unde te duci? întrebă Harry.
— Vezi să nu-ţi spun, Potter! C-o fi treaba ta, zise Reacredinţă pe un ton batjocoritor. Ai face bine să te grăbeşti, probabil că aşteaptă să vină „căpitanul ales”, „băiatul care a marcat” sau cum ţi-or mai spune mai nou.
Una dintre fete chicoti involuntar. Harry o fixă cu privirea. Fata roşi. Reacredinţă trecu furtunos pe lângă Harry, iar ea şi prietena ei îl urmară cu paşi repezi, dând colţul şi făcându-se nevăzuţi.
Harry rămase ţintuit, urmărindu-i cum dispar. Îl enerva la culme; şi aşa risca să ajungă la meci cu întârziere. Acum Reacredinţă era acolo, furişându-se prin şcoală în timp ce toţi ceilalţi erau plecaţi: era ocazia perfectă pentru ca Harry să descopere ce punea la cale Reacredinţă. Se scurseră câteva secunde în tăcere şi Harry rămase nemişcat, încremenit, privind lung spre locul unde dispăruse Reacredinţă…