— Am auzit de aici comentariul meciului, zise Ron, cu vocea voalată acum din cauza râsului. Sper ca Luna să comenteze toate meciurile de acum înainte. „Şablonul învinsului”…
Dar Harry era încă prea supărat pentru a sesiza partea amuzantă a situaţiei şi Ron încetă să mai râdă după o vreme.
— Ginny a venit să te vadă în timp ce îţi pierduseşi cunoştinţa, zise el după o pauză îndelungată, şi imaginaţia lui Harry se puse în mişcare la capacitate maximă, construind repede o scenă în care Ginny plângea deasupra trupului său inert, mărturisind afecţiunea profundă pe care i-o purta, în timp ce Ron le dădea binecuvântarea. Zicea că ai ajuns chiar în ultima clipă la meci. Cum aşa? Doar ai plecat destul de devreme.
— A, spuse Harry, năruindu-i-se scena din minte. Da, păi, l-am văzut pe Reacredinţă furişându-se cu două fete care nu păreau să vrea să fie cu el, şi este a doua oară când a avut grijă să nu meargă la stadionul de vâjthaţ alături de toţi ceilalţi. A lipsit şi de la ultimul meci, ţii minte? zise Harry, oftând. Acum îmi pare rău că nu m-am dus după el; meciul a fost un fiasco.
— Nu fi prost, spuse Ron pe un ton tăios. Nu aveai cum să lipseşti de la un meci doar ca să-l urmăreşti pe Reacredinţă. Eşti căpitan!
— Vreau să ştiu ce pune la cale, zise Harry. Şi să nu-mi spui că este doar în închipuirea mea; nu după ce l-am auzit vorbind cu Plesneală.
— N-am zis niciodată că ar fi doar în închipuirea ta, spuse Ron, sprijinindu-se într-un cot şi încruntându-se la Harry, dar nu e o regulă să existe o singură persoană care să pună ceva la cale în castel, şi nu mai multe în acelaşi timp! Harry, Reacredinţă a ajuns un fel de obsesie pentru tine. Adică chiar te gândeşti că ai fi putut lipsi de la un meci doar ca să-l urmăreşti.
— Vreau să-l prind în flagrant! zise Harry frustrat. Serios, unde se du-ce când dispare de pe hartă?
— Nu ştiu… în Hogsmeade? sugeră Ron, căscând.
— Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre culoarele secrete de pe hartă. Şi oricum, acum trebuie să fie păzite, nu?
— Păi, atunci n-am idee, spuse Ron.
Amândoi tăcură. Harry se uită fix la cercul de lumină din jurul lămpii de deasupra lui, gândindu-se. Şi-ar fi dorit să fie la fel de influent ca Rufus Scrimgeour, ca să poată trimite pe cineva să-l spioneze pe Reacredinţă, dar din păcate Harry nu avea în subordine un întreg oficiu de Aurori. Pentru o clipă îi trecu prin minte să încerce să facă ceva cu membrii AD, dar problema absenţei de la cursuri ar fi rămas valabilă; în definitiv, cei mai mulţi dintre ei încă aveau un program foarte încărcat.
Se auzi un sforăit jos, ca un mormăit, dinspre patul lui Ron. După un timp, Madam Pomfrey ieşi din biroul ei, de data asta îmbrăcată cu un halat de casă gros. Lui Harry îi era cel mai uşor să pretindă că dormea; se întoarse pe o parte şi ascultă cum toate draperiile se traseră singure când Madam Pomfrey îşi mişcă bagheta. Reglă lămpile la puterea minimă şi se duse înapoi în birou, Harry auzi uşa închizându-se în urma ei, ceea ce îi dădu de înţeles că se ducea să se culce.
Era a treia oară când fusese adus în aripa spitalului din cauza unui accident de vâjthaţ, medită Harry în întuneric. Data trecută căzuse de pe mătură din cauza prezenţei Dementorilor în jurul terenului, iar cu două dăţi în urmă, profesorul Lockhart, un om de-a dreptul incapabil, îi eliminase toate oasele din braţ. Aceasta fusese de departe experienţa cea mai dureroasă. Îşi aminti agonia nopţii când fi crescuseră la loc toate oasele din braţ, iar durerea nu se ameliorase deloc cu ocazia apariţiei unui vizitator neaşteptat în toiul…
Harry se ridică dintr-odată în capul oaselor. Inima îi bătea cu putere şi turbanul de bandaje i se deranjase. În sfârşit, găsise soluţia: avea totuşi cum să pună pe cineva să-l urmărească pe Reacredinţă. Cum putuse să uite, cum de nu-i trecuse prin minte mai devreme?
Dar întrebarea era: cum să-l cheme? Ce trebuia să facă?
Harry vorbi pe întuneric încet şi pe un ton nesigur.
— Kreacher?
Se auzi o pocnitură foarte puternică şi în cameră răsunară chiţăieli şi zgomote specifice unei încăierări. Ron se trezi cu un ţipăt scurt.
— Ce s-a…?
Harry îşi îndreptă repede bagheta către uşa de la biroul lui Madam Pomfrey, murmurând „Muffliato!”, pentru ca aceasta să nu dea buzna în salon. Apoi se duse în patru labe până la capătul patului, pentru a vedea mai bine ce se petrecea.
Doi spiriduşi de casă se rostogoleau pe podea chiar în mijlocul camerei. Unul dintre ei era îmbrăcat cu un pulover maro intrat la apă şi purta mai multe căciuli de lână, celălalt îşi legase o cârpă veche şi murdară în jurul bazinului. Apoi se auzi încă o pocnitură răsunătoare şi strigoiul Peeves apăru plutind în aer, pe deasupra spiriduşilor care se luptau pe podea.
— Hei, smintitule, să ştii că urmăream lupta! îi zise el lui Harry indignat, indicând încăierarea de sub el, înainte de a începe să râdă cu poftă, zgomotos. Uite-le pe fiinţele astea micuţe, cum se bat cu mânuţele, muşcând de zor, lovind cu spor.
— Kreacher să nu-l insulte pe Harry Potter de faţă cu Dobby niciodată, altfel Dobby însuşi o să-l oblige pe Kreacher să-şi ţină gura! strigă Dobby cu o voce piţigăiată.
— … pocnind de zor, zgâriind cu spor! strigă Peeves încântat, aruncând acum cu bucăţi de cretă în spiriduşi, pentru a-i întărâta şi mai tare. Luptându-se de zor!
— Kreacher spune orice vrea despre stăpânul lui, da, da, un stăpân afurisit, care are prieteni Sânge-Mâli, vai, ce ar spune stăpâna bietului Kreacher…?
Nu aflară exact ce ar fi spus stăpâna lui Kreacher, pentru că în clipa aceea Dobby îi dădu un pumn în gură lui Kreacher cu pumnişorul său noduros, scoţându-i jumătate din dinţi. Harry şi Ron săriră amândoi din pat, despărţindu-i cu forţa pe spiriduşi, deşi aceştia încercară în continuare să se ovească între ei cu mâinile şi cu picioarele, aţâţaţi de Peeves, care zbura în jurul lămpii ţipând: „Bagă-i degetul în ochişor, trage-l de urechi cu spor.”
Harry îşi aţinti bagheta spre Peeves şi zise: „Langlock!”. Peeves se apucă de gât, înghiţi în sec şi apoi ieşi în zbor din cameră, făcând gesturi necuviincioase, însă fără să poată spune un cuvânt, din cauza faptului că tocmai i se lipise limba de cerul gurii.
— Bravo, spuse Ron în semn de apreciere, ridicându-l de la podea pe Dobby, care dădea neobosit din mâini şi din picioare, străduindu-se să-l atingă pe Kreacher. A fost un alt blestem minor al prinţului, nu-i aşa?
— Aşa e, zise Harry, răsucind un braţ uscăţiv al lui Kreacher într-un seminelson. Acum… Vă interzic să vă mai luptaţi între voi! Kreacher, nu ai voie să te lupţi cu Dobby. Dobby, ştiu că nu am dreptul să-ţi dau ordine.
— Dobby este un spiriduş de casă liber şi poate asculta de cine vrea el. Dobby va face orice îi spune Harry Potter! spuse Dobby, cu lacrimile şiroindu-i pe chipul mic şi ridat şi picurându-i pe pulover.
— În ordine, zise Harry, iar apoi el şi Ron le dădură amândoi drumul spiriduşilor, care căzură pe podea, dar nu se mai luptară între ei.
— Stăpâne, m-ai chemat? spuse Kreacher cu o voce răguşită, făcând o plecăciune joasă şi în acelaşi timp aruncându-i lui Harry o privire grăitoare, care sugera că-i dorea să moară în chinuri groaznice.